Avanpremieră Nr. 181

Viitorul anterior (avanpremieră)

Reach content for Google search „Liviu Ornea”

Viitorul anterior” este monologul unui văduv, tată a doi copii, fost profesor universitar, care își rememorează viața, de la secvențe din copilărie la iubiri din adolescență, muzici și cărți, peripeții din timpul armatei, beții memorabile, prietenii de neînlocuit, călătorii, dorințe și fantezii etc. Totul, în încercarea de a-și purta demn bătrânețea, singurătatea, insomniile, descompunerea lentă, dar sigură a corpului. Ca intelectual, are suficient antrenament teoretic pentru cea din urmă misiune. Însă aceasta devine problematică atunci când nimic nu merge cum a planificat și viața îl ia din nou prin surprindere. Cum înveți să-ți accepți moartea iminentă?

„Pretextul autobiografic al povestirilor lui Liviu Ornea nu trebuie să înșele: nu nostalgia e personajul lor principal. Calculul e infinit mai subtil. Ce urmărește el aici nu e atât viața unui om care, ajuns sexagenar, își recheamă dulce tinerii săi ani, cât însuși procesul convulsionat al recuperării trecutului. E, dacă vreți, o memorialistică în care accentul cade pe primele patru silabe. Științific aproape: filtrele, actele de spontană revelație, micile minciuni care suprascriu realitatea, petele albe fac deliciul acestei cărți nu mai mare decât un microprocesor.“ (Cosmin Ciotloș)

„Liviu Ornea debutează în literatură cu una dintre cele mai tandre și sfâșietoare confesiuni despre îmbătrânire și moarte. „Viitorul anterior” te duce constant cu gândul la „Moartea lui Ivan Ilici”. Locvacitatea naratorului, dilemele, amintirile pe care ți le derulează în fața ochilor, poveștile pe care ți le împărtășește, referințele culturale încorporate firesc, plictiselile, fișele de lectură transcrise, imprevizibilul crud al vieții, ritmul, umorul, lungimea frazelor, viciile, tonul, decupajul narativ, toate (și încă multe altele) conduc spre o singură concluzie: ai în față o mică bijuterie literară.“ (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

 

Troleibuz

Iar alesese prost. În loc să meargă la metrou, ce-ar fi fost zece minute în plus?, se dusese la troleu. Acum aștepta deja de douăzeci de minute. Era cald, chiar prea cald, aerul era dens, încărcat. Și pălăria de paie mai rău îl încingea, mai bine n-ar fi luat-o. Stătea pe banca din stație și citea. Bine că puseseră ăștia bănci, măcar atât! Dar tot avea senzația neplăcută că pierde vremea. Deși nu se grăbea nicăieri. Unde să se mai grăbească?

Rămăsese cu obsesia asta a eficienței de pe vremea când lucra. Să nu piardă timpul, să facă mereu ceva. Mare prostie! Nu se putea concentra, tot ridica ochii din carte, se uita la oameni. Dar nu cu privirea aia bonomă pe care se zice că ar avea-o bătrânii senini. Dimpotrivă. Oamenii nu-i prea plăceau. Ce să-i placă la ei? Îl deranja și zumzetul continuu. Vorbesc ăștia la telefon, ceva de speriat!

În picioare, plimbându-se prin stație și gesticulând alene, o fată vorbea deja de zece minute. Se uitase de câteva ori la ea, o văzuse din mai multe unghiuri. Adevărul e că merita privită. Habar n-avea ea cât de lascive îi erau mișcările. Sau știa? Ca la un metro șaizeci, poate șaizeci și cinci, sigur nu unu șaptezeci, era mai scundă decât el. Păr negru lins, nu foarte lung, strâns cam neglijent, dar nu în coadă. Bluză neagră cu bretele subțiri – cele transparente, ale sutienului, ieșeau puțin de sub ele –, umerii goi. Rotunzi. Mai jos, mușchii brațului discret conturați sub pielea lucioasă, perfect întinsă. Așa era și Ana în tinerețe. Pe antebraț însă puful închis la culoare era un pic prea vizibil în lumina strălucitoare. Trebuia să fie atent, nu se făcea să privească așa insistent. Dar nu se putea abține. Purta niște șalvari turcești sau indieni, uniforma tineretului din Vamă pe când mai mergea pe-acolo, dar culoarea era neobișnuită, ceva între ciclam și purpuriu.

Cum se mișca întruna, curbura feselor se ghicea promițător, nici nu îndrăznea să-și imagineze totul. Talia nu părea să fie foarte îngustă, dar îi stătea bine. Sub șalvari, picioarele încălțate în sandale romane, cu talpă de piele foarte subțire, barete de piele fină, cafenie. Unghiile la picioare, ca și la mâini, îngrijite, dar fără pic de ojă sau lac. Culoarea sandalelor era aproape identică cu a rucsacului mare, din piele, cu curele mai late decât au cele mai multe – unde l-o fi găsit?, de-aici sigur nu era. Stăteau și ele bine pe umerii și pe spatele acela. Ce piele avea, Doamne, ce carnație! Câteva broboane de transpirație pe umeri. I-ar fi plăcut să le lingă. Ei, da, erau vreo trei-patru kilograme în plus, croită toată din curbe line, aproape plinuță, dar nu veneau rău, carnea era tare, stătea bine. Cum stăteau și sânii, nu foarte mari totuși – păcat că purta sutien. Nu era frumoasă, nasul trona cam mare pe fața ovală, un pic prea lată, însă avea buze pline, senzuale și sprâncene bogate, puternic arcuite. Ochelari de vedere cu rame dreptunghiulare de plastic. Și vorbea întruna, buzele se mișcau, ușorul prognatism le făcea parcă mai expresive, gura se rotunjea ritmic, asta era și mai excitant, pentru că el nu auzea ce spunea, era ca-ntr-un film mut.

Au luat același troleu. Fata stătea în picioare, la mijloc, lângă aparatul de taxat, validator îi zice acum. Nici măcar nu căutase loc. Normal, era așa de cald, decât să te mai lipești de scaun, mai bine-n picioare. El urcase prin față, greoi, punând atent piciorul drept pe prima treaptă, cam înaltă, pentru că troleul oprise departe de trotuar, trăgând apoi stângul, ajutându-se de forța brațului cu care se ținea de bară. Văzându-l că suflă greu, o doamnă mai tânără se oferise imediat să-i cedeze locul. Ca să vezi ce sentimente inspira el doamnelor! Și taman când n-avea nevoie!

I-a mulțumit frumos și demn, în timp ce-și făcea loc spre mijloc. Chiar dacă era un pic înghesuit, tot putea s-o studieze-n voie. Nu era prima oară când făcea asta. Într-o zi, când era totuși mai tânăr, tot așa, ochise o puștoaică în autobuz și nu-și mai luase ochii de la ea până la Romană, când nu mai rezistase și se apropiase s-o vadă mai de aproape. Fata îl observase și-i zâmbise limpede, fără niciun apropo. El înghețase, dar ea îl salutase veselă, îi spusese pe nume, îl întrebase ce mai fac copiii – era o colegă de clasă a băiatului lui, fusese și la ei în casă! Bine că nu apucase să încerce s-o agațe. Acum doar se uita la fata asta. Îl cam mâncau palmele, dar își interzicea s-o atingă, chiar dacă, la înghesuială, poate s-ar fi putut. Sigur s-ar fi putut, dar îi era frică. Îi crescuse tensiunea, n-avea nicio îndoială, și pulsul i se accelerase. Transpira, dar asta era normal pe căldura aia. Numai să nu-l vadă. Și să nu coboare imediat. Să nu-i strice ziua care începuse totuși bine. Uite că nu coboară. Oricum avea să coboare și el odată cu ea, chiar dacă nu la stația lui. Doar el timp are berechet. Bine, și-apoi? Apoi ce? Apoi nimic. O să mai meargă o vreme cu ea, pe lângă ea, de fapt. Avea un sistem bine pus la punct: iuțea un pic pasul, cât putea și el, o depășea, se oprea brusc, se făcea că se uită la o vitrină sau la ceas și-așa putea s-o vadă din față. O lăsa să treacă și se uita la ea din spate. Ca-n filme. Așa nu-i era teamă, n-avea nimeni ce să-i reproșeze, nu părea c-o urmărește. Oricum, cine s-ar fi gândit? Arăta el a golan? Dimpotrivă, arăta prea serios. Și decrepit, pe deasupra. Dar dacă… Totuși, dacă fata s-ar fi întors deodată și l-ar fi întrebat ce vrea de la ea? Dacă sub aparența aceea de intelectuală rasată se ascundea vreo țață vulgară care începea să facă scandal în plină stradă? Cumplit! Era sigur că s-ar fi pierdut cu totul, ce rușine, la vârsta lui, ar fi scris ziarele, s-ar fi dat la TV, ăia atât așteaptă, ar fi aflat imediat și copiii!

Fata vorbea în continuare la telefon – ce abonament o fi având? Dar, culmea, șoptit, nu deranja, era clar că are o tehnică îndelung verificată. Acum, în penumbra troleului, cu obrazul și umărul dinspre geam luminându-se doar când ajungea pe ea câte-o rază de soare, era și mai interesantă. Nu, frumoasă nu. Dar mult mai mult de-atât. Se uita la ea și simțea cum îi crește un nod în gât. Numai de n-ar scăpa-o când coboară. N-a scăpat-o. Fata și-a schimbat din timp locul, la Național, imediat ce s-a oprit din vorbit, parcă pentru a-i da de veste. S-a grăbit și el să se așeze mai aproape de ușă, între timp se cam aglomerase. Dar n-a coborât, cum se aștepta el, la Universitate. A mai mers o stație, până la Cișmigiu. A coborât și el. Fata a luat-o îndărăt, spre Universitate – o să intre la Humanitas, și-a zis, era de bine, în librărie putea s-o urmărească în voie, fără să dea de bănuit. Dar n-a traversat spre Gambrinus, ci spre McDonald’s. A prins și el același verde. Ea a luat-o la dreapta, el o urma la câțiva pași în spate, să n-o piardă. Avea noroc, nu mergea repede. Fata a cotit la stânga, a cotit și el, spera măcar că merge spre Splai, dar ea a traversat brusc și-a intrat imediat pe lateral în primărie. Gata. S-a dus.

A rămas buimac în stradă, nu-i venea să creadă că se terminase atât de repede. A mai stat nemișcat câteva minute la umbră. Și-a tras sufletul. S-a liniștit. S-a gândit s-o aștepte un pic, poate avea doar de lăsat vreo hârtie. Dar nu, n-avea rost. Se tăiase. Se-ntoarse agale către stație, următorul troleu n-avea cum să întârzie mult, aici opreau toate. Stătea cu ochii-n pământ, respirând șuierat. Ziua nu mai avea niciun haz.

Fragment în avanpremieră din volumul „Viitorul anterior” de Liviu Ornea (Editura Nemira, 2020, colecția n’autor)
Sumar Literomania nr. 181

Susține Literomania

Despre autor

Liviu Ornea

Liviu Ornea

Liviu Ornea (n. 1960) e matematician, profesor al Universității din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, o monografie de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume. Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista „Observator cultural”, devine o prezență constantă în spațiul public (o parte dintre eseurile publicate aici și în alte reviste au fost adunate în volumele „Varietăți conexe și Bifurcații”, Curtea Veche, 2008 și 2014). Publică și cronică de teatru (acum, tot în „Observator cultural” – o selecție se află în volumul „Un matematician la teatru”, Tracus Arte, 2014). De asemenea, traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Paolo Zellini). „Viitorul anterior” este volumul său de debut în proză.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.