Avanpremieră Nr. 167-168

„Zâmbește” de Roddy Doyle (fragment)

zâmbește roddy doyle

Roddy Doyle este una dintre cele mai importante voci ale literaturii irlandeze contemporane. Cărțile lui sunt traduse în 30 de limbi. În 1993 a fost distins cu Booker Prize.

Debutând ca o inofensivă cronică a consecințelor crizei vârstei a doua, „Zâmbește” este, de fapt, o tulburătoare confesiune. Victor Forde, protagonistul cărții, ajunge să descopere și să încerce să accepte adevărul despre anii copilăriei, marcați de o traumă profundă.

Zâmbește e un roman pe cât de original, pe atât de brutal, și pe cât de dureros, pe atât de necesar. Doyle nu ne înfățișează urmările unei traume, ci ne pune să le simțim. Este cel mai curajos roman al lui Doyle și totodată cel mai bun.“

npr.org

Singuraticul Victor Forde, un bărbat de vârstă mijlocie, s-a mutat de curând într-un apartament modest și își petrece serile lungi de vară într-un pub din apropiere, bând bere, pălăvrăgind cu barmanul sau citind. Într-una din zile, este abordat în localul respectiv de un alt bărbat de vârsta lui, care pare să-l știe pe Victor din anii petrecuți la aceeași școală catolică de băieți din Dublin. Îl cheamă Fitzpatrick, însă Victor nu-și amintește de el. Totuși, conversează despre întâmplări și persoane cunoscute de amândoi. Din acest moment, acțiunea cărții oscilează între trecutul lui Victor – anii de școală, cariera de cronicar muzical și jurnalist incomod, căsătoria, divorțul – și prezentul tot mai neliniștitor din pricina insistenței lui Fitzpatrick de a-l provoca să-și reamintească lucruri pe care Victor încearcă de multă vreme să le uite.

*

„Acest roman în care Doyle se apropie cel mai mult de thrillerul psihologic demonstrează dezinvoltura cu care își construiește personajele și dialogul. Ochiul și urechea lui nu au egal.“

The New York Times Book Review
*

„Doyle și-a propus să scrie un roman șocant și a reușit… Puțini sunt scriitorii capabili de asemenea performanță: un roman construit din conversațiile dintr-un pub și frânturi de amintiri. Și de care nu te poți desprinde.“

The Washington Post
*

„O strălucită meditație despre suferință, memorie și felul în care ne construim și spunem povestea vieții noastre.“

The Seattle Times
*

„Un roman unic, extrem de emoționant… Ca toată literatura bună, va suscita controverse, dar și admirație pentru curajul unui scriitor consacrat care refuză să devină previzibil și nu se lasă îngrădit de așteptările cititorilor și constrângerile formale.“

The Guardian
*

„Un roman extraordinar al acestui maestru irlandez.“

The Spectator

 

zâmbește roddy doyle
Roddy Doyle
Zâmbește (fragment)

 

— Cu ce te ocupi acum? m-a întrebat el.

Era întrebarea de care mă temeam și pe care aș fi putut s-o evit. Aș fi putut să stau acasă, ori să mă duc în altă parte. Dar n-am făcut-o. Veneam la aceeași cârciumă, Donnelly’s, la aceeași oră de seară. Luam cu mine o carte. Lăsasem iPad-ul acasă, pentru că știam că, la un moment dat, ar fi fost în stare să mi-l ia și să înceapă să facă pe nebunu’ cu el. Chestia era că știam că aveam să ne reîntâlnim, dar nu făcusem nimic să evit acest lucru.

A luat cartea, a aruncat-o înapoi pe masă.

— Cochetezi cu concurența? m-a întrebat. Venise aproape imediat după mine – la fel ca la prima noastră întâlnire. Dacă aș fi stat la bar, situația ar fi fost cu totul alta. Ar fi fost clienții care s-ar fi vânturat și Carl, barmanul. Lui Fitzpatrick i-ar fi fost distrasă atenția. Era genul care se foia tot timpul, se uita mereu în jur; ar fi legat conversații cu alții. Dar eu am lăsat lucrurile să se întâmple. Ședeam la masa de lângă ușă, acolo unde mă găsise prima oară.

Am pus mâna pe carte și am tras-o către mine.

— Nu, am zis. Nu chiar.

— Pe dracu’. Treaba cu scrisu’ cred că-i chestie de care-pe-care. Cu Amazon, Kindles d-alea și ce-o mai fi. Cărțile s-au dus dracu’, așa am auzit.

Nu se uitase la copertă. Oricine altcineva ar fi întrebat dacă e ceva de capul cărții.

— Zi, a insistat el. La ce lucrezi? Voi ăștia care creați – cum vă ziceți? scriitori sau cum. Mereu trebuie să lucrați la o nenorocită de carte. Vas’că, la ce lucrezi?

Purta aceiași pantaloni scurți cu care venise și prima dată și mi s-a părut că și cămașa era aceeași. Căutasem numele lui Síle Fitzpatrick pe Facebook, găsisem o mulțime, zeci de Síle Fitzpatrick. Prima era o adolescentă din Tralee. N-am investigat mai departe.

— Imboldul trebuie să fie acolo tot timpul, a zis el. Nu-i așa? Să scrii ceva, musai.

Știa că o să cad în capcană.

— Nu-i așa, am spus eu. Nu chiar așa.

Acela era adevărul, dar îmi plăcea să cred – chiar și să mint – că nu era.

— Serios? a făcut el. În cazul meu, ar fi. Dacă aș fi în stare să scriu o carte – dacă aș avea asta în mine. Le-aș produce pe bandă rulantă. E un adevărat har, nu-i așa? Știi câte cărți citesc pe an?

— Câte?

— Nici una.

— Nici una? Absolut nici una?

— Să mor io. Nu mă mândresc cu asta.

Ba se mândrea.

— Le spun oamenilor că-s dislexic, a continuat el. Adevărul e că sunt un căcănar care nu-și urnește curu’.

S-a urnit în scaun când a zis „nu-și urnește curu’“. S-a tras la margine, apoi s-a împins îndărăt. S-a prins de-un picior al scaunului.

— Iar chestia mișto e că ține. Oamenii se relaxează nițel la gândul că sunt dislexic. Nu c-ar da doi bani p-asta. Dar nu tre’ să pretindă că se pricep la toate. Se simt mai în largul lor, într-un fel. Și eu la fel. L-a apucat tusea. După ce-a trecut accesul, a reluat: Și să-ți mai spun ceva. Datorită căcatului ăstuia de dislexie, nu-ți vine să crezi de câte futaiuri am avut parte!

A explodat în râs. Chiar așa. Preț de-o clipă, fața i s-a umflat.

— Prin urmare, nu mi-ai citit cartea, am zis eu.

— Nu, p-onoarea mea că n-am citit-o.

Capul i s-a dat pe spate când a izbucnit din nou în râs. Totul la el era brusc, puțin violent. Dar hohotul de râs a fost diferit de data asta – se hotărâse să râdă.

Nu scrisesem nici o carte, deși întâlnisem persoane care susțineau că o citiseră.Unora chiar le plăcuse. Știam că el nu se va număra printre aceste persoane.

— Tu cu ce te ocupi? l-am întrebat.

Nu știam nimic despre el, în afara faptului că fusese coleg de clasă cu mine și că avea o soră de care-mi plăcuse, dar pe care nu mi-o prea aminteam.

— O să-ți spun, Victor – sunt între două chestii.

S-a îndreptat cu zgomot în scaun și s-a aplecat în față, ca și când ar fi fost gata să soarbă spuma berii mele.

— Am ieșit dintr-o chestie, a continuat el. N-au rămas urme de sânge pe podea. Și sunt pe punctul de-a intra în alta.

O spusese cu aerul că-mi dezvăluise ceva, că-mi dăduse informații de culise.

— Și care-a fost chestia? am întrebat eu.

— Scriitorul. Mereu sapă.Băga-mi-aș, iote la asta.

Ochii și o jumătate din corpul lui urmăreau o femeie care tocmai intrase și traversa poteca de lumină de pe podea. Prietenele ei o urmau și au trecut exact prin fața lui când el s-a răsucit. O eșarfă – una din acelea subțiri pe care am observat că le poartă femeile cât e vara de lungă – i-a alunecat peste creștet.

— Și mai multe. Ce zile fericite, Victor!

Nu-i păsa că ar putea să-l audă. Voia ca ele să-l audă. Întâi am crezut că încearcă să-mi evite întrebarea, dar m-am înșelat.

— Unde rămăsesem? a făcut el.

Continua să se holbeze la femei. S-a răsucit în scaun ca și când intenționa să se ridice în genunchi. Femeile erau toate trecute puțin de patruzeci de ani, am apreciat eu, foste colege de liceu sau de facultate, în drum spre casă de la muncă sau ieșite la o seară în oraș. Mai degrabă a doua variantă, mi-am spus. Nu erau îmbrăcate ca pentru serviciu. Toate se chinuiau să dea impresia că nu s-au străduit. Aveau aerul neveste-mii.

— Eternele mămici bune de futut, a zis el. N-ai cum să le duci de nas, ’n mama lor. Stropul ăla de nebunie, stropul ăla de experiență.

Încă se uita la ele.

— Am fost băgat în construcții, Victor, a zis și s-a răsucit spre mine, să vadă cum mă lovește informația. A zâmbit: Te simți compromis?

Afurisitul, mă ghicise.

— Nu, câtuși de puțin.

— Noi eram vinovați pentru toate și pentru tot. Nu-i așa? Oameni de afaceri și bancherii, ’n mama lor. Am pus toată țara cu botul pe labe. Și-a plesnit un genunchi, apoi a continuat: Dar… dacă mă uit înapoi, aș zice că voi – tu și domnița ta, adică – erați amici cu unu’ sau doi oameni de afaceri. Pe vremuri. Corect?

— Cu unu’ sau doi.

Așa era. Mai mult de unul sau doi. Doar că noi îi socoteam dezvoltatori. Aventurieri. Luptători. Oameni care riscau. Cunoscuserăm câțiva dintre cei care-și duceau copiii la școală cu elicoperul.Singurul lucru la Fitzpatrick care-l califica drept unul dintre acei oameni era cămașa lui.

— Așa-mi placi, a spus el. Știi drumul ăla – dacă o iei la stânga și mergi până la mare?

Am dat din cap că da.

— Știi groapa aia mare, pe dreapta? Unde a fost șirul de case din cărămidă roșie?

— Știu despre ce vorbești. Între case era o căscătură, ascunsă în spatele unui gard de lemn care se curbase și atârna.

— Ăla a fost ultimul meu strigăt. Gândește-te la mine când mai treci pe lângă hăul ăla nenorocit.

— OK.

— Așa te vreau. Nu mai e-al meu, bineînțeles. Nici măcar n-a fost.

S-a lăsat într-o parte și s-a plesnit peste fesă. Localul a încremenit până s-a stins zgomotul.

El a rânjit.

— Mda, băga-mi-aș. (S-a uitat iar înspre femei.) Cât a fost, a fost, asta-i.

M-a privit.

— Am fost milionar, Victor. Poți să crezi asta? N-am ajuns chiar până acolo încât să-mi cumpăr iahtul, dar broșura am avut-o, p-onoarea mea. Un telefon, atât mai trebuia să dau.

Și din nou a răsunat hohotul de râs. Fața s-a umflat, pentru ca, în clipa următoare, să se dezumfle la loc.

— ’N mama ei de viață, a zis el. A tușit, a mai râs nițel: Mă rog. Iar s-a uitat la femei.S-a-ncins sângele, a zis el. Îți face vreuna cu ochiu’, Victor?

Mi se uscase gâtlejul. N-aveam de gând să-i răspund. N-aveam încredere în vocea mea. Da. Nu. Îmi venea s-o iau la fugă.

Am rămas pe loc.

S-a uitat la mine, la femei, la mine.

— Aia din stânga, a zis el. S-a așezat din nou comod în scaun, apoi a spus: Ești om norocos, Victor.

— De ce?

Știam ce-o să urmeze.

Cu un deget mare a indicat femeile din spatele lui, așezate la bar, și a zis:

— O ai p-a ta acasă.

N-am spus nimic.

— Sau nu?

M-am uitat spre femei. Speram să-i distrag atenția, să-l fac gelos, speram să-și umfle mușchii și să-mi blocheze perspectiva sau chiar să se ridice și să se ducă la bar cu berea. Dar, dacă e să fiu cinstit – și încă nu sunt sigur că sunt –, îi eram recunoscător pentru provocare. Un fel de luat la mișto. Nu mai pățisem asta cu adevărat de când terminasem școala. Nu-mi plăcea de Fitzpatrick și tot nu-mi aminteam de el; nu-l vedeam în clasă, șezând lângă mine sau stând în fața clasei, ca să fie făcut harcea-parcea de-un Frate. Era însă ceva în el – expresia, ritmul – pe care-l recunoșteam și-l acceptam. Din această pricină rămâneam acolo, pe loc.

— Gagică a-ntâia. N-o ratez când e pe post. Chestia aia în care-apare. Operation Transformation, parcă?

Hit the Ground Running.

— Exact. Câți ani are-acum?

— Cincizeci și doi.

— Ceva mai tânără decât tine.

— Nu cu mult.

— Nu, nu. Așa e. Tu ai – câți? – cât mine!

— Cincizeci și patru.

— Naiba-n el de număr magic. Îmbătrânim, Victor. Suntem deja al dracu’ de bătrâni. Ea e boită și toate alea, să arate ca o păpușă în fața camerelor, nu-i așa? Presupun că toți sunt boiți. Trebuie să fie. Am dreptate?

— Da.

— Și totuși. O gagică muc și sfârc.

M-am gândit o vreme că se aștepta să-i mulțumesc.

— Cred c-a fost nemaipomenită în tinerețe.

— Nu mai suntem împreună, i-am spus.

Gata. Am zis-o.

— O, nu!

Am dat din cap.

— Of, îmi pare rău, Victor. Îmi pare rău s-aud asta. M-am simțit bine și devastat. Și excitat. Era exagerat să consider că-mi descărcam conștiința. Anunțam ceva nou. Nu conta c-o spuneam unui bărbat pe care nu-l cunoșteam și de care nici nu-mi plăcea. Îmi dădea o amețeală ciudată. Cei care știau erau persoane cărora nu fusese necesar să le spun. Persoane care trăiseră împreună cu noi sau în preajma noastră. Acum era pentru prima oară c-o spuneam cuiva din afara cercului nostru, de când ieșisem din cercul nostru.

Fapta fusese comisă.

— Te-ai întors acasă la mama? m-a întrebat el.

Am clătinat din cap. Era un gest care-mi plăcea, să-mi clatin capul când răspundeam negativ.

— Nu, am zis. Nu. De fapt, a murit.

Chipul lui își luase expresia încă înainte să termin eu de vorbit.

— Of, Dumnezeule – căcat. Altă veste proastă.

— Acum patru ani.

— N-am știut. Îmi pare rău.

— Mulțumesc. Ai tăi?

— Amândoi duși de-un car de ani. Babacu’, Dumnezeu să-l odihnească, a murit când încă mai eram la școală. Îți amintești?

Am încercat – am încercat să-mi amintesc ziua, informațiile, să mi-l amintesc pe el chemat afară din clasă, așa cum fusesem eu chemat. Dar tot ce-mi puteam aminti era propria mea experiență, cum ieșeam din școală și mă duceam acasă; draperiile închise, mama plângând și zâmbind, unchiul meu punându-și mâna pe umărul meu și lăsând-o acolo; șezând singur pe pat, tremurând de frig; stând la marginea mormântului, simțind pământul, țărâna, cum cedează sub picioarele mele, speriat că aș putea aluneca înăuntru sau că aș putea cădea peste coșciug. Și tatăl meu murise când eu încă eram la școală. Nu i-am amintit acest lucru.

— În anul cinci, a zis el.

— Da.

Nu-mi aminteam nimic despre asta. Mi-a venit să cred că erau multe de care nu-mi puteam aminti din acea vreme, când tatălui meu nu i-a fost bine. A murit când eram în anul cinci, la fel ca și tatăl lui Fitzpatrick – în februarie. Poate că asta explica de ce nu mi-l puteam aminti pe Fitzpatrick.

El s-a uitat spre grupul de femei. Erau tot acolo, ceva cu totul neobișnuit pentru mine. De multă vreme nu mai văzusem femei strânse așa, în grup, o gașcă sexi, gălăgioasă.

— Babacu’ tău s-a dus și el? m-a întrebat. Încă se uita la femei.

— Da.

— Înaintea maică-tii?

— Da.

— Pare firesc să fie așa, a mai zis el. S-a uitat la mine: Bărbatul înaintea femeii. Știi la ce mă refer?

— Da.

Și-a tras una peste burdihan – le-a adus aminte cârciu mii și femeilor că el e acolo.

— Am putea primi votul publicului din partea aia, a zis el. O pereche de orfani adulți.

Și-a luat paharul și s-a ridicat. Nu l-am putut imita. Am vrut – dar nu eram sigur. Am vrut să mă duc acolo, să mă amestec printre femei. Să mă reazem de ele, să le fac să râdă. Însă mi-am terminat berea, mi-am luat cartea și-am plecat.

*

Soția mea era celebră. Este celebră. De când o știu – și au trecut mai bine de treizeci de ani de-atunci –, ori de câte ori se publică în vreun ziar un articol despre irlandeze de succes, numele soției mele este unul dintre primele pomenite. Aspectul, stilul textului sunt familiare, la fel și lista. O politiciană, de obicei o proaspătă ministreasă; o atletă de-un soi sau altul, Katie Taylor ori o rugbistă; o directoare, o călugăriță sau fostă călugăriță, o femeie care a făcut ceva grozav, a salvat copii sau animale; o proprietăreasă de restaurant sau club; o judecătoare; adăugirile recente includ o negresă ori o asiatică, o lesbiană de succes, o femeie cu handicap, o femeie superbă cu șapte sau opt copii. Întotdeauna e reprodusă fotografia de grup. Soția mea apare în fotografiile astea de mai bine de treizeci de ani și va continua să apară până când se va plictisi. Va fi alegerea ei.

Când ne-am cunoscut, eram amândoi în aceeași ligă. Ne-am întâlnit în fața unui studio. Eu urma să devin un om de succes.N-am ajuns niciodată. Ea însă a devenit iute femeia faimoasă pentru succesul ei, și a rămas genul acela de femeie.

Numele ei este Rachel Carey.

Da.

N-am ajuns niciodată să am succes, nici măcar pe-aproape n-am fost, deși în Irlanda poți s-o duci bine multă vreme înainte ca adevărul să înceapă să conteze. Niciodată să nu ieși cu totul de pe ecran. Asta mi s-a spus adesea timp de ani buni după ultima apariție într-o emisiune TV și mulți ani după ce-am încetat să mai apar cu regularitate la programul radio de duminica dimineața. Două apariții apropiate una de alta te transformă într-o prezență regulată în Irlanda – sau în Dublin. Prin urmare, cele trei sau patru apariții în platou mi-au asigurat acest statut. Eram faimos pentru o carte pe care o scriam, dar pe care n-am scris-o. Am tras de chestia asta trei sau patru ani. Apoi am fost faimos – însă mai puțin faimos și mult mai puțin interesant – pentru că vorbea gura fără mine. Rachel însă… Rachel era faimoasă pentru realizările ei. Și o vreme, scurtă, foarte scurtă, am fost faimoși pentru că eram noi așa cum eram.

Când ne-am cunoscut, eram scriitor. Scrisesem câteva chestii pentru o revistă – dispărută acum – care se intitula What Now. Vindea vreo opt mii de exemplare lunar, fiind o revistă de muzică și având câteva ediții speciale. Scriam cronici despre discuri și spectacole, deși de fapt scriam despre mine. Asta eram încurajați să facem.

— Nu e un spectacol, ne spunea editorul Charles Jacob. Sunteți voi la un spectacol.

Așa că am scris despre o zi petrecută în Slane când s-a nimerit și Bob Dylan acolo. El îmi venea în ajutor. Trei zile mai târziu, după ce-am ajuns acasă, mi-am închipuit că sunt Hunter S. Thompson, dar numai cât am scris. În bucătăria mamei. Încep să fiu neîndurător cu mine. Eram puști pe vremea aceea, iar ani mai târziu încă erau unii care-mi spuneau cât de mult le plăcuse acel articol, deși adesea mă confundau cu alți publiciști, iar spectacolul cu pricina, cu alte spectacole. Dar asta am făcut atunci. Articolul meu despre Smiths la sala SFX era o relatare despre mine care supraviețuiam unei nopți în centrul Dublinului. Articolul meu despre R.E.M. la SFX a fost o altă aventură primejdioasă prin Nighttown. Mi-am permis un text de șase sute de cuvinte; Michael Stipe a primit două sute, cu cincizeci mai multe decât Morrissey.

What Now urma să fie ceea ce fusese NME la mijlocul și sfârșitul anilor ’70, dar nu avea nimic din măreția acesteia. Lou Reed nu s-a contrat niciodată cu cineva de la What Now; nu ne-am apropiat niciodată de Springsteen sau, la drept vorbind, de nimeni care este ascultat sau despre care măcar s-a auzit în ziua de azi. „Noi“ eram patru sau cinci tinerei și o femeie care veneau și plecau din sediul compus din două camere, de pe Hanover Quay. Onorariul era modest. Îmi amintesc că am primit un cec de cinci lire pentru articolul despre October și m-am dus la Bank of Ireland din College Green, ca să-l încasez. În revistă apărea numele meu, dar „noi“ scriseserăm articolul. Ședeam într-una din camere și cântăream totul, ne tot rosteam opiniile despre cântece, până când deveneau o singură opinie. Nu cred că am ascultat vreodată cu adevărat discul. Totuși, l-am catalogat drept clasic sau ceva de genul ăsta.Am fost nevoit. N-o ziceam cu glas tare, dar voiam să le devenim indispensabili celor de la U2. Voiam să fim prietenii lor, motiv pentru care îi uram. În plus, sosiserăm prea târziu. Cei de la U2 ajunseseră departe încă înainte să începem noi. Astfel că am scris despre noii U2, despre toți cei pe care-i puteam găsi ori ne găseau ei pe noi. I-am adoptat – i-am susținut, ne-am străduit să ținem pasul cu ei, voiam să ne identificăm cu ei, până când ne lămuream că nu aveau să calce pe urmele celor de la U2 și atunci treceam mai departe. La o altă formație, la alte două luni de bârfe despre artiști și repertorii, și săli de repetiții înghețate, și eleve care-și făceau temele în timp ce-și așteptau prietenii să nu-și mai chinuie instrumentele, ci să le bage pe ele în seamă.

Să-și chinuie instrumentele – expresie de om bătrân. Nu asta făceau ei, nu asta auzeam eu. Erau străluciți, iar eu îi invidiam pentru că nu puteam să fac ce făceau ei. Mă pricepeam oarecum să scriu. Odată, am văzut o femeie care a izbucnit în râs citind un text de-al meu; a ridicat privirile și mi-a zâmbit. Eram capabil să înșir cuvintele unul după altul, iar rezultatul să fie surprinzător; eram capabil să-i imit pe cei care scriau la Londra și New York. Dar n-aș fi putut niciodată să stau pe-o scenă, nici măcar într-un cotlon al unei săli de repetiții sau al unui garaj. Am încercat de câteva ori. M-am strecurat într-un loc, sperând ca formația să nu observe că din patru s-au făcut cinci, sau că o să observe, dar n-o să obiecteze. Că o să ridice degetele mari la acompaniamentul meu vocal, că o să dea din cap și o să zâmbească la noile sonorități scuturate de mine din tamburină. Dar întotdeauna mă strecuram afară înainte ca speranța să apuce să se înfiripe. Nimeni nu-mi spunea să plec. Pur și simplu n-o puteam face.Să mă expun. Să deschid gura, să las zgomotul să iasă. Eram timid.

Cândva, scrisul a fost mai important decât muzica. Avea să treacă ceva vreme până să încep propriu-zis să scriu, dar eram fericit să pretind că sunt Lester Bangs al Dublinului – mult mai fericit decât a fost Lester vreodată. Eu unul nu m-am apucat de droguri și unomuleț dinăuntrul meu îmi dădea ghionturi în stomac ori de câte ori încercam să beau mai mult de patru beri. Eram fericit și nenorocit, un impostor care susținea că nu e impostor, și eram sincer în sinea mea cu mine însumi. Nu voiam să fiu cel care scrie despre muzică, și asta conferea cuvintelor energie și vioiciune. Beam până și când depărtam paharul de gură. Uram, iubeam, invidiam și batjocoream.

Fragment din romanul „Zâmbește” de Roddy Doyler, traducere din engleză de Irina Horea Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2020

 

zâmbește roddy doyle

Romancier, dramaturg și scenarist multipremiat, Roddy Doyle s-a născut la Dublin pe 8 mai 1958. După studii de literatură engleză și geografie la Trinity College din Dublin, devine profesor în 1980, iar din 1993 se dedică scrisului. Debutează în 1987 cu „The Commitments”, urmat de „The Snapper” (1990) și „The Van” (1991) – primele două ecranizate –, romane care urmăresc viața familiei Rabbitte dintr-un cartier modest din Dublin. În 1993 vede lumina tiparului „Paddy Clarke Ha HaHa”, având ca protagonist un băiat de zece ani, pentru care primește Booker Prize. În 1995 semnează scenariul serialului „The Family”, produs de Channel 4, o cronică incomodă a realităților sociale din Irlanda. „The Woman Who Walked Into Doors” (1996) este portretul unei femei care își crește copiii într-o căsnicie nefericită și abuzivă, Doyle dedicându-i protagonistei încă un roman un deceniu mai târziu – „Paula Spencer” (2006).  „A Star Called Henry” (1999) gravitează în jurul lui Henry Smart, voluntar IRA în timpul războiului civil, urmărindu-l apoi în Statele Unite („Oh, Play That Thing!”– 2004) și la întoarcerea în Europa („The Dead Republic” – 2010). După această trilogie apar „Two Pints” (2012), „The Guts” (2013), „Two More Pints” (2014), „Dead Man Talking” (2015), „Zâmbește” („Smile”, 2017; Humanitas Fiction, 2020), „Charlie Savage” (2019) și „Love” (2020). Roddy Doyle a mai scris piese de teatru – „Brown­bread” (1987) și „War” (1989) – și cărți pentru copii, între care „The Giggler Treatment” (2000), „Rover Saves Christmas” (2001), „The Meanwhile Adventures” (2004) și „A Greyhound of a Girl” (2012), finalistă la Carnegie Medal în 2013.

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: