Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Limite
Mihaela Sterpu
Nu am văzut niciodată un măcelar sau un vânător făcându-și treaba, cu excepția lui taică-meu. La fiecare sfârșit de an al copilăriei mele, pleca la țară și se lupta cu porcul. Se înarma cu cel mai mare cuțit din casă, cel pentru carne, pe care îl ascuțise brici înainte, își punea o geantă încăpătoare pe umăr, pe care la întoarcere o aducea plină și murdară, și pleca însoțit de urările maică-mii: Mergi cu Domnul! completate de cruci făcute cu un soi de îngrijorare. Pentru că nu i se părea suficient, nu era destul de puternică urarea, adăuga, spre enervarea lui, căruia nu-i plăcea să fie cocoloșit, nici sfătuit: Ai grijă, Vasile!
La întoarcere ne povestea cum a fugit după marele porc, de vreo două sute de kilograme, prin toată curtea, cum namila se dădea cu capul de gard și făcea stricăciuni reparabile, cum îl fugărea pe taică-meu prin ogradă, dar până la urmă Vasile îi dădea cu o bâtă în moalele capului și reușea să-i bage marele cuțit în jugulară. Victorie! Iar vom mânca șorici. În bucătăria mică se apuca să ciopârțească în bucăți egale ceea ce fusese un porc.
Așa e un măcelar ori un vânător modern. Se luptă cu prada pe câțiva metri pătrați sau într-o pădure limitată, de unde aceasta nu poate ieși decât prinsă. Nu-și mai poate folosi picioarele, nici instinctul de salvare, pentru că lumea i s-a micșorat vizibil. După neîncăpătoarea pădure, diminuată în fiecare an, urmează o linie ferată, apoi o pășune, lanuri îngrădite cu cabluri electrice, case păzite de câini și se termină lumea. Nu mai poate zburda pe imensitatea pământului. Fiecare cu zăbrelele lui.
Degeaba s-a crezut mistrețul un animal liber, puternic, acum poate fi vânat ușor. Nu e deloc misterios: e urât și distruge lanurile muncite din greu de oameni. A ajuns vânatul perfect: un grohăitor inutil căruia îi place să trăiască singur în pădure sau în grup, atunci când nu se simte suficient de puternic. Toată lumea ia partea vânătorului: ține cu el, pariază în favoarea lui, îl va ajuta la nevoie, îl va fotografia și elogia.
Dani venea împreună cu părinții la casa de vacanță, rămânând zile întregi, mai ales când se deschidea sezonul de vânătoare. Mama lui nu era interesată de pasiunea tatălui, dar trebuia să vină pentru copil. Tatăl mergea toată ziua prin pădure, analiza urmele, punea semne sau capcane; uneori îl lua și pe băiat, dar pe distanțe scurte. Dani era interesat de copaci și tufișuri, de tot ce-i cădea vederii sau mâinii, mirosea, gusta fructe de pădure, alerga, se distra de minune. Tatăl, de iepuri și căprioare.
În acea dimineață, mama s-a opus să-l însoțească și copilul pe tată pentru că era ceață și nu avea încredere în soț că va avea grijă de el așa cum trebuie. Îl știa preocupat cu ale lui, uituc, nepăsător, și nu-i plăcea, mai ales, să audă smiorcăielile celui mic când nu era lăsat să zburde în voie. Tatăl a plecat nervos că iarăși s-au certat. Înainta în pădurea întunecată din cauza crengilor stufoase și se certa în gând cu cine apuca: mai ales cu Dana, soția lui. Cu o așa mamă, nu va ieși un bărbat din Dani. Sigur vor ajunge la divorț; băiatul va trece de la unul la altul, crescut cu porția, dar se va descurca, e destul de mare.
Vânătorul e totdeauna un laș. Asta îi reproșa mereu Dana și o ura pentru spusele ei. Femeia nu a înțeles niciodată arta vânatului, dar mereu încerca să-l facă să se simtă inferior și îl disprețuia pentru pasiunea lui, atât de puțin probată. Mergea în neștire și nu a auzit zgomotul ce persista în spatele lui de ceva timp. Când s-a întors, l-a zărit. Ce căuta Dani în pădure? A venit după el? L-a urmărit? S-a îndreptat spre copil și mai nervos decât era, când a văzut mistrețul. Venea spre băiat în fugă. A început să țipe. A și uitat că are o pușcă la el. Nu mai văzuse un mistreț așa de aproape. Tremura. Știa că mistreții fug, nu atacă; poate era o femelă.
L-a apucat pe băiat de mână și l-a tras după el. Nu se uita în urmă, dar auzea zgomotul copitelor. Trebuia să scape.
Stă întins în iarbă, șuieră nemaiputând respira normal, își simte tremurul picioarelor. E singur. I-a dat drumul la mână lui Dani sau l-a scăpat? Nu poate să se gândească acum, nu mai are rost. Trăiește. Se gândește că nu va mai veni la vânătoare multă vreme de acum și niciodată neînsoțit de un câine și mai mulți prieteni.
Se îndreaptă precaut spre casă, ținând în brațe trupul inert al băiatului. Se bagă într-un mărăcine din care iese zgâriat pe față. Au fost încolțiți. Nu l-a putut salva pe Dani. Se gândește la o poveste…
Tatăl s-a așezat încet, cu mișcări indecise, pe banca din curte și se gândea la povestea lui. L-am scăpat pe Dani din mână, s-a smuls când a auzit zgomot în tufiș… Știi și tu ce neastâmpărat și neascultător e uneori! Am armat pușca, i-am urlat să se arunce la pământ, dar el era terifiat. Am tras chiar când mistrețul s-a aruncat asupra lui. Am fugit spre el, atunci am zărit alți doi mistreți venind în fugă. Nu s-au speriat de tunetul puștii. M-au salvat alți vânători aflați în preajmă. Era ca într-un vis. Apoi l-am privit pe Dani care stătea într-o baltă, deja, de sânge.
– Tati, tati! Să vezi ce mi s-a întâmplat!
Cum e posibil? Dani aici? Când?… Cum? Se uita la el și nu pricepea. Vedea un băiat țopăind în jurul lui, scotea sunete, multe sunete, articula gură și mâini, dar el nu auzea, nu pricepea. Dana încerca să-l tragă în casă, se făcuse deja seară, trebuia hrănit, spălat, culcat copilul. Dar copilul era plin de vervă, nu-i era nici foame, nici somn, plutea în povestea și în vorbele lui.
– Tati, tati, m-am urcat pe mistreț și m-a adus acasă. Am strigat după tine, să vii și tu, dar nu m-ai auzit. Tati, avea o vitezăă… mamăăă… și se țineau alții după el. S-au oprit pe strada noastră, am coborât, apoi au plecat înapoi în fugă.
Laș. Din nou laș. Neputința îl urmărea de ani buni, din tinerețe. Poate dacă ar depune un efort, și-ar aminti momente de lașitate încă din copilărie, când învățase să fugă tare, cât îl țineau picioarele, de fiecare dată când i se întâmpla câte un lucru neplăcut. Instinct de supraviețuire, ar spune unii, un răspuns sănătos la o problemă. Așa s-a descurcat mereu în viață.
Acum se culcă mereu cu speranță, așteptând să-i apară uneori în vis. Băiatul lui.
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu