Flash fiction stories – noiembrie 2022: „Clubbing Green” de Elena Dumitrescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Clubbing Green

Elena Dumitrescu

Ada se trezește de dimineață odată cu pescărușii atât de bine adaptați valurilor de beton. Deseori, când îi vedea zburând printre blocuri, se întreba dacă nu le era cumva dor de spuma mării în care să se scufunde. În dimineața asta au țipat la o fereastra sub apartamentul ei și gata a fost somnul. Deschide încet ochii, dar încetineala nu ajută. Tot simte o usturime oribilă când își rotește ochii prin cameră. Machiajul de ieri a rămas neșters – un verde întins peste cearcăne. La început îi displăcuse profund numele culorii creionului de ochi, Clubbing Green. Ce clubbing la patruzeci de ani? Dar verdele era culoarea ei, așa că nu-i putuse rezista. O prindea. Culoarea machiajului, nu clubbingul.

Se ridică din pat ca aruncată de arcuri. Copiii încă dorm. Ce n-ar fi dat să fie singură în dimineața asta. Deschide fereastra, iar bucătăria este inundată de miros de vinete coapte. Ce vecină o găti atât de devreme?

Cu ochii ațintiți la vârful cuțitului care alunecă ușor în bucata de cașcaval cu care pregătește micul dejun, încearcă să nu se gândească la nimic. O umple de nervi mirosul ăsta dulceag de afară. Îi e greață și o doare burta. Nici măcar nurofenul forte nu-și face efectul.

Trebuie să le trezească pe fete dacă nu vrea să întârzie la școală. I-ar plăcea să simtă regret pentru ziua de ieri, dar nu simte nimic. Ușurare, poate. Rușine. Da, rușine simte când întâlnește privirile somnoroase, din spatele părului ciufulit, ale copilelor. Împinge nodul din gât înapoi de unde a venit. Nu vrea să fie absentă în dimineața asta, dar este.

-Veniți să vă luați sandvișurile. Mâncați și voi repede, suntem în întârziere.

Puțin îi pasă, de fapt, dacă întârzie.

Fetele mănâncă repede și se îmbracă, chicotind. Școala este aproape și o pornesc pe jos.

-Eu aș vrea să fiu pisică. Știi că este un documentar pe Netflix despre pisici?, întreabă Maria, prinzându-și în mers părul lung în coadă.

-Da’ tu știi că pisicile trăiesc puțin? se grăbește Ilinca să i-o reteze soră-sii.

-Nu trăiesc așa puțin. Trăiesc douăzeci de ani.

-Oamenii trăiesc mai mult. Ce-ai? Vrei să mori repede? Să plângem toți după tine? Chiar și eu? Cum adică să vrei să fii pisică?

-Douăzeci de ani mie mi se pare mult.

-Nu e destul de mult, închide Ilinca discuția, așa o cum face adesea.

Aproape au ajuns în fața școlii.

-Ce mult vorbesc fetele astea două! Mi le dai mie? Hai, dă-mi-le, să te scap de ele, aude Ada un glas de femeie bătrână, vorbind lângă urechea ei.

Femeia în vârstă, cu mințile tulburi și hainele ponosite, se uită la Ada, rânjind.

– Nu vă dau pe nimeni, să știți, se simte Ada obligată să răspundă.

– Hai, dă-mi-o p-asta mică, vorbește cel mai mult.

– Nici pe cea mică, nici pe cea mare, spune Ada revoltată, îndepărtându-se repede, cu fața roșie în parte de indignare, în parte din cauza unui sentiment nedefinit. Le strânge tare pe fete de mânuțe.

-Nu ne dai, nu? Niciodată? își ridică Maria ochii spre ea.

-Niciodată. Nimănui. Pentru nimic în lume.

Se simte ca o ticăloasă. Pe el l-a dat. Sau poate era o ea. Era prea mic să se vadă sexul. L-a dat pe mâna doctoriței, care l-a smuls. Sala de așteptare a clinicii în care pășise cu o zi în urmă purtase în ea o ironie crudă: femei cu pântece imense așteptau la un loc cu cele care nu puteau să le lase să crească pe ale lor, uitându-se pe furiș unele la altele.

Doctorița cu nume parcă predestinat (asta dacă Ada ar crede în predestinare), Ranga, îi spusese când s-a așezat pe pat că îi e milă de ea. Nu a spus și motivul milei, iar Ada era prea copleșită ca să-i mai pese. Oricum nu voia mila ei.

Scuturându-se de imaginile care începuseră să i se rotească cu repeziciune prin minte, reușește să facă gândurile să tacă pentru o clipă, cât să le dea câte un sărut pe obraz fetelor înainte de a intra pe poarta școlii. Ele răspund îmbrățișării ei cu inimioare făcute din degetele lor firave. Doar nurofenul ăsta care nu-și mai face odată efectul o mai supăra.