Flash fiction stories – februarie 2023: „Fără deci” de Emilia Toma

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Fără deci

Emilia Toma

Deci. Deci nu că… Stai. Fără deci. Deci pur și simplu-ncerc să… Stai. Respirăm, frumos, ca-n cărți, ne-așezăm, fără deci, calm, articulăm un gând, da? Hai. Deci să-mi trag palme! Fără deci. Pff… Fără deci, mă simt de parcă într-o grabă teribilă de a pregăti o masă decentă pentru niște invitați onorabili tocmai am scăpat borcanul de bulion pe gresie. Așa. Ascultă-te și lasă-te să simți. E bine așa. E și fără deci. Și mă mai simt de parcă, după ce că am scăpat borcanul ăla, în timp ce m-am pus pe adunat mizeria, mi-a și intrat un ciob în talpă.

Doare. Doare exact ca un ciob în talpă. Dar strâng, adică doar nu mor, nu? Doar nu se termină lumea la un ciob în talpă, nu? Doar suntem mari. E o senzație de băi, nu… De băi, puteam să țin borcanul ăsta cu mâna, nu cu pula. De băi, puteam măcar să nu calc pe cioburile astea-n care să-mi bag… Fără nervi! Nervii nu te ajută să-ți pui gândurile în ordine. Nu ne băgăm nimic în cioburi. Deja lucrurile n-au mers deloc bine azi și-ncă nici n-au început să bâzâie mesajele de la colegi. Cum era dacă lucram de la birou? Măcar îmi ling bulionul în solitudine. Deci durere. Scuze, fără deci, doar durere. Durere și-atât. Durere pură. Asta simt. Ciobul în talpă, dezastrul din bucătărie – imaginea plastică a durerii mele nevăzute și, deși prezentă, a avut nevoie de atâta efort să poarte un nume, să fie asimilată unui cuvânt.

Vocalul cu care m-am trezit. Mesajul vocal utilizat strategic pentru a nu lăsa impresia lașității – te confrunt, îți las mesaj vocal, nu că mesaj și gata, ca adolescenții. Mesajul vocal care a sunat exact ca cioburile alea amestecate cu bulion când încerci să le aduni mai la un loc cu ajutorul unui tricou vechi/ prosop/ chilot rupt în cur/ mix de șosete desperecheate/ insert orice altceva prin care nu trece bulionul, nici cioburile, și la care poți să renunți fără probleme. A sunat ca cioburile când se freacă de gresie, scrijelind enervant pentru că presezi prea tare în disperarea de-a nu rata nimic din ce ți s-ar putea înfige mai târziu – după ce uiți c-ai mânjit bucătăria, după ce pleacă invitații, după ce-ai făcut, totuși, în ciuda întâmplării de care numai tu știi, impresie bună – în talpă. A sunat ca cioburile când le târșâi de colo-colo prin bucătărie, pentru că nu știi exact unde să le aduni, sunt peste fucking tot.

Bun. Avem o stare, să o acceptăm – zice la carte –, să trăim cu ea, să n-o ignorăm făcând glume cu colegii care deja încep să simuleze că muncesc trimițând mesaje cu când facem meetingul ăla în timp ce speră că nici ceilalți n-au chef și uite-așa nimeni nu muncește, toți se prefac, se sare peste meeting. Să o rumegăm. Păi, ce să rumegi, mai asculți mesajul vocal de câteva ori poate ți-o fi scăpat ceva – ștergem mizeria, ne sâcâie la urechi de câteva ori, dar măcar nu scapă niciun ciob. Băi și mesajul. Cel scris. Mesajul text de după vocal. Mesaj de care mă puteam lipsi liniștit – nu e că venea cu vreo lămurire indispensabilă vocalului de 2 minute și 13 secunde ce-l precedă –și pe care citindu-l zici că-mi intrase o firmitură de pâine uscată pe sub pleoape, de m-am și întrerupt la jumătate să mă frec la ochi, dar cum să te freci cu firmitura-n orbite? Citește-l până la capăt. Și mai ascultă o dată vocalul. Deci dă-i și strânge cioburile amestecate cu bulion în timp ce te doare-un ciot de sticlă-n talpă și-ți dansează o firmitură veche pe cristalin. Doare. Și cam ce altceva ar fi, totuși, de făcut, când mesajul scris de după mesajul vocal zice destul de clar, nu lasă loc de interpretare, zice-așa: deci să nu mă mai cauți. Cu deci.

Prozatoare, sociolog de profesie, Emilia Toma (n. 1989) a debutat în proză în anul 2021 cu romanul „O numărătoare inversă” (Editura Tritonic, 2021), urmat de romanul „De la zero” (Editura Celestium, 2022). A publicat proză scurtă în antologiile colective „Dragostea când te doare” (Editura Litera, 2022), „În umbra timpului” (ca premiul doi în cadrul primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Editura Biscara, 2021) și „Lirica unui miez de toamnă” (Editura InfoRapArt, 2021) și contribuie cu texte literare, eseuri, opinii în revistele literare Opt Motive, O mie de semne, Echinox, Literomania, PROEZIA, Revista Golan, LiterNautica, Planeta Babel. Are un master în Sondaje de Opinie, Marketing și Publicitate, la Universitatea din București, la începutul carierei a cochetat cu jurnalismul în calitate de redactor în cadrul publicației „Ziua Online” (2011), iar în prezent îmbină sociologia ca meserie de bază cu psihologia, o pasiune mai veche, abordând teme precum abuzul, traumele și consecințele acestora pe termen lung în ficțiunea literară.