Avanpremieră Nr. 208-209

Teo de la 16 la 18 (fragment)

Reach content for Google search „raluca nagy”



Vă invităm să citiți în avanpremieră un fragment din volumul „Teo de la 16 la 18” de Raluca Nagy (Colecția „n’autor”, Editura Nemira, 2021). Raluca Nagy este, de asemenea, unul dintre autorii publicați în volumul „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) .

După o copilărie cu multe hopuri și complicații (inclusiv medicale), Teo începe să înțeleagă, treptat, că nu e ca ceilalți. Pleacă la studii din Regali în Mirodeni, apoi le continuă la Cartonați și, de acolo, călătorește (aproape) încontinuu, de la SFârșiți la Imperali & more. Cu fiecare oraș/țară/continent, cu fiecare experiență, lucrurile se accelerează și o iau razna, atât pe plan personal – iubiri, abuzuri, căsătorie, suferință, supraviețuire –, cât și profesional.

Minte spectrală, culturală și spirituală, preschimbări tulburătoare, aventuri și descoperiri finale frapante, astea sunt „ingredientele“ unui roman extra-ordinar.


„Dacă există (și dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti) un țesut literar viu care irigă – prin capilare, artere, vene de cuvinte – viața literaturii, din limbaje concurente și reprezentări inedite, din senzații și idei noi, măturând încremenirea oficială și dând formă trăitului aici și acum, cel de-al doilea roman al Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18, acolo ne transportă. Forma acestui roman vizionar, zguduitor și dens – un fel de interstițiu între viață și moarte –, care se leagă subteran nu doar de proza conștiinței, ci și de poezia vie (trecută, adică, prin aceeași conștiință alertă), este de-a dreptul incandescentă. O formă fulgurantă, aș zice, rezultată din fiecare furtună în ochiul căreia personajul principal, o fată (nu chiar) ca toate, își păstrează umorul. Un umor nebun – de limbaj, situații, personaje – care devine adevăratul sistem de înțelegere a realului și a irealității lui.“

Simona Sora


„Provoacă limitele limbajului, îmblânzește granițele genurilor, te ademenește într-un Babel contemporan. Cu nerv și personalitate, cu umor și sarcasm, cu mituri, doctrine și realități de astăzi. Des-face și re-face lumea după propria viziune – inconfundabilă, deja, căci o zărești pe scriitoare în spatele fiecărui spațiu gol.

Altfel spus, Raluca Nagy revine cu un al doilea roman: complex, excentric și, îndrăznesc să spun, singular în literatura română contemporană – atât din punct de vedere stilistic, cât și narativ. După Un cal într-o mare de lebede, și Teo de la 16 la 18 este o carte irepetabilă.“

Eli Bădică

coordonatoarea colecției n’autor


Din capitolul 1. Genetica

 

S‑a născut repede, puţin dureros pentru mine, la ora doisprezece. Lucrurile au mers atât de bine, încât medicul nici nu s‑a obosit să asiste până la sfârşit, a trimis un rezident, un musulman, emoţionat până dincolo de poate că era prima lui naştere – adică nu a lui, din cariera lui. Când să mă coasă, îi tremurau mâinile, şi‑atunci a intervenit un alt rezident, ceva mai răsărit.

Doar o mică ciudăţenie avea fetiţa mea: nopţile plângea încontinuu. Ştiam că se poate întâmpla asta cu nou‑născuţii: din cauză că stăteau mai mulţi la maternitate, îşi puteau inversa involuntary ziua cu noaptea. Dacă mă vedea, se liniştea imediat şi devenea cel mai vesel copil, dar în secunda în care dispăream, începea iar să plângă. A durat treaba asta vreo câteva luni; nu puteam să stau la infinit cu ea toată noaptea, aşa că am dus‑o în bucătărie, am pus‑o într‑o cutie de pantofi şi‑am lăsat‑o acolo, ca să primim la schimb, cu toţii, linişte şi odihnă.


Forma acestui roman vizionar, zguduitor și dens – un fel de interstițiu între viață și moarte –, care se leagă subteran nu doar de proza conștiinței, ci și de poezia vie (trecută, adică, prin aceeași conștiință alertă), este de-a dreptul incandescentă. O formă fulgurantă, aș zice, rezultată din fiecare furtună în ochiul căreia personajul principal, o fată (nu chiar) ca toate, își păstrează umorul…

Simona Sora


Dup‑aia mi‑a părut rău, că parcă tot chinuită a stat cât a fost mică. Într‑o seară, după ce i‑am făcut baie, am văzut că are un picior mai lung decât celălalt, cam cu vreo doi centimetri. L‑am chemat pe soţul meu, pe părinţi, pe toată lumea, şi toţi mi‑au zis că mi se pare, să mă liniştesc. N‑am putut nicicum, nu dormeam nopţile, aşa că am dus‑o la cel mai bun ortoped din oraş. Mi‑a confirmat imediat că are luxaţie congenitală la şoldul stâng, dar că la vârsta ei se rezolvă uşor, pentru că încă nu merge; şase luni în gips şi trece…

…şi mama şi bunica blavoooo melge „fetiţaaaa“

…am luat „linguliţa“ de pe „tavă“ şi am băgat‑o în gulă

…m‑a bătut bunica pe umăl şi m‑am întols şi m‑a întlebat n‑ai auzit ce ţi‑am spus nu‑mi spusese nimic doal volbise

…un nene blunet înalt în alb şi‑a pus ceva alb pe degetul male şi mi l‑a băgat în gulă şi a apăsat unde te doale când ai „loşu în gât“ a apăsat a apăsat până am simţit cald în gulă şi în nas şi în ulechi am văzut loşul din gât pe degetul lui nenea şi apoi pe lochiţa mea picătuli loşii ca bubuluzele

a început „vântul“ aşa a zis mama când am întlebat‑o ce sună aşa tot timpul vântul ăla

bunica mă întleabă de ce plângi „copila lui“ că bate vântul tale tale unde bate vântul nu bate niciun vânt ba bate

…căram împreună un pietroi ea i‑a dat drumul şi mi‑a căzut pe mâini m‑am dus acasă plângând mama s‑a speriat m‑a băgat într‑o maşină care nu era a noastră a noastră era roşie şi era la tata asta avea ceva care făcea biip biip biip crr crr crr era şi mai rău ca vântul şi‑am văzut un alt nene înalt în alb atunci mi‑a fost frică şi‑am început să ţip două tanti îmi ţineau mâna eu nu vedeam ce‑mi face nenea m‑a durut tare mama nu se uita doamnă ce să facem nu s‑a prins Anastasia…


Citește și Giovanni 3:16 (fragment)

 


Anastasia era colega mea de bancă dar ea nu era acolo am învăţat cu ea să scriem în ordine literele şi am făcut noi singure din litere un cuvânt „amin“ îl tot auzeam la Biserică şi râdeam şi învăţătoarea frumoasă ca albăcazăpada ne‑a zis să nu mai scriem aşa cuvinte a zis fetelor nu e „amuzant“.

Profa de geogra nu era frumoasă ca albăcazăpada şi chiar nu era „amuzantă“, era „strânsă la vorbă“ şi am crezut că asta înseamnă aşa, cum vorbea ea, aproape nu deschidea deloc gura, spunea cuvintele printre dinţi, trbui sî învţaţi djgrafie lgic, nu pf d rost. Ieşeai în faţa clasei de atâtea ori câte era nevoie până puteai să arăţi cu spatele la hartă sau cu ochii închişi cursul unui râu sau „fluviu“, de la izvoare la vărsare şi nu invers, niciodată invers. Trebuia să fii în stare să explici de ce e fluviu şi nu un simplu râu; cum circulă vântul sau „curenţii“ de aer, apoi de apă, reci sau calzi, prin mări şi oceane, dar noi avem doar mare. De ce marea e moartă, nu a noastră, adică nu, e Marea Moartă, aşa îi zice, dar nici măcar nu e o mare, e un mare lac sărat, nici măcar mort. Dar cele mai şmechere erau „fiordurile“.

Ne‑a mutat în „laborator“ şi acolo nu mai erau bănci, erau doar scaune, cu Anastasia am vrut să stăm cât mai aproape de o fată cu piele mai închisă şi cu păr lung, lung, negru şi „cârlionţat“, care râdea tot timpul. Dar Profa a mutat‑o mai în faţă, a zis că poartă ochelari şi nu vede bine ţările alea care se tot schimbau, nici munţii pitici, formaţi prin „eroziune“, doar pe cei înalţi, formaţi prin încreţire, ca părul ei. Profa de geogra m‑a scos la hartă să arăt nişte oraşe, dar nu le ştiam, atâtea nume care se schimbau, mai rău ca ţările. Încercasem să găsesc cum să le ţin minte, Profa a zis că numele trebuie „memorate“. Îmi făcusem tot felul de poveşti în cap, cu oamenii care locuiau în acele oraşe, de exemplu era unul care suna ca adidaşii babei şi Profa ne‑a zis că e oraşul primăverii veşnice şi mă gândeam la o babă care se plimbă prin primavera aia veşnică până i se distrug adidaşii, aşa era uşor de ţinut minte. Dar cele pe care m‑a pus să le arăt nu‑mi stătuseră în creier, fugiseră; am început să plâng în faţa clasei şi i‑am zis Profei că eu le învăţasem, da’ nu‑mi rămâneau nicicum, şi‑a zis bne, dcî zici cî le‑ai învțat, atci stai aclo în fța clsei pânî ț le‑adci amint. Am vrut să‑i dau în cap cu „indicatorul“ lung de lemn cu care trebuia să arăt oraşele şi să cadă jos, acolo, în faţa clasei. Atunci a sunat şi am ieşit repede din laborator şi Anastasia mi‑a zis n‑o băga în seamă, e o „cretină“.

Dup‑aia n‑am mai văzut‑o pe Profa de geogra, venea în locul ei un „suplinitor“, ne lăsa să desenăm munţii şi apele şi câmpiile verzi. Diriga ne‑a zis că Profa de geogra e în spital şi atunci mi‑a părut rău că o urâsem atât de tare, dar dup‑aia mi‑a părut rău că s‑a întors, pentru că a plecat suplinitorul şi nu l‑am mai văzut niciodată.

Tot cu Anastasia mergeam la antrenament în fiecare zi după şcoală şi la duş am văzut că amândouă aveam ciupercă la unghiile de la picioare şi ea a zis că suntem „surori de cruce“. La mine se dusese deja pe degete, şi între degete, şi pe talpă, aveam nişte crăpături care mă dureau când mergeam, iar la antrenament şi mai tare. N‑am mai vrut să mă mai duc deloc, dar Anastasia a zis te rog nu mă lăsa singură. Făceam zeci de abdomene, tracţiuni şi genoflexiuni pe un culoar îngust de pe marginea sălii de sport, care era în „renovare“. La genoflexiuni rămâneam în urmă, mă dureau tălpile şi antrenorul zicea să nu‑mi tot caut „pretexte“. Pretext eşti tu. Anastasia era în faţa mea şi s‑a lăsat pe vine să facă o genoflexiune şi unul dintre băieţi a trecut în viteză şi a împins‑o; s‑a dezechilibrat, eu am întins mâna să o prind, dar a căzut în groapa din mijlocul sălii; s‑a auzit o bufnitură, apoi s‑a rostogolit bleg pe spate şi i‑am văzut burta, era galbenă. Te rog, n‑o lăsa să moară; n‑o lăsa să moară, e sora mea de cruce.

Atunci s‑a ridicat în fund şi mi‑au dat lacrimile, am plâns şi mai tare apoi, pentru că antrenorul urla la mine de ce‑ai împins‑o, puteai să o omori, n‑am împins‑o eu, Ana, eu te‑am împins şi plângea şi ea şi tremura şi zicea nu ştiiiiiu, n‑am văzuuuuut, ridică‑măăă, tu mă ridici. Antrenorul a ridicat‑o în picioare, a strigat iar la mine că sunt „inconştientă“. Seara a sunat la noi acasă, dar mama nu m‑a pedepsit absolut deloc, doar mi‑a spus că nu mai am voie să mă apropii de Anastasia.

Nu m‑am mai dus la antrenamente; stăteam cu copiii de pe stradă, iar tata era supărat, tu nu eşti ca ei, nu vezi că aruncă cu cuvinte ca cu pietre şi poartă haine „răpănoase“, dar mie îmi plăcea de ei. Andria zicea că de la ei am învăţat prostii şi mă punea seara la masă să le repet de faţă cu mama şi cu tata, ei nu ziceau nimic, doar zâmbeau şi mâncau mai departe.

Fragment în avanpremieră din „Teo de la 16 la 18” de Raluca Nagy, Editura Nemira, Colecția „n’autor”, București, 2021

 

Susține Literomania

carturesti.ro

Despre autor

Raluca Nagy

Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei sau eseuri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective „Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români” (Editura Trei, 2016), „Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă” (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) şi „Izolare” (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020). A publicat povestiri în revista „Iocan” (2016, 2019), „Revista de Povestiri” (2017, 2018) – ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat – şi „LiterNautica” (2020). „Un cal într-o mare de lebede” (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi Observator cultural și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.