„…supranaturalul e poate singura cale posibilă de-a suporta și traversa realul”

„Hei, unde ai dispărut ?” Daniela zâmbea amuzată. Clipi din ochi, revenind la prezent. „Printre amintiri…” „Sunt aici, vie și prezentă.” „Știu. Iartă-mă.” Îi luă mâna și i-o strânse ușor. „Dar tot la tine mă gândeam.” Daniela zâmbise în felul acela al ei nedefinit. „Hai să-ți arăt niște fotografii cu Adela. Le-am căutat special pentru tine.” Și, ridicându-se, ieși din cameră.

„Iarăși”, își zise el. Din ultima călătorie în Italia, pe linie profesională, îi trimisese o poză cu ea, precizând: „Primul selfie din viață! Special pentru tine (până l-am pus și pe Instagram)”, făcându-l să îi replice: „Chiar așa ? Știi ce să-i spui unui bărbat ca să-i sucești mințile… Chiar dacă i le suciseși deja.” Și adăugase în glumă, ca mai întotdeauna: „Ai grijă, că vor fi consecințe inevitabile ! Asumă-ți-le !” Dar glumele și ambiguitatea începuseră să îl obosească tot mai rău. Când fusese într-o scurtă vacanță în Grecia, deși spusese că întrerupea legătura cu oricine pentru a se reface și a se „reculege”, la fel ca în fiecare an, iar el, respectându-i dorința, deși îi fusese foarte greu, se abținuse să îi mai scrie, Daniela îi trimisese niște înregistrări cu emisiunile la care participase, de promovare a unor artiști la un post de radio, precizând: „În cazul că te plictisești sau ți-e dor,” pentru ca apoi, la întoarcere, să îi reproșeze că îi scrisese de câteva ori că îi este dor de ea și să îi repete că nu vrea o relație și că ar trebui să rămână prieteni, lucru pe care el îl acceptase cu jumătate de gură. Dar tonul Danielei fusese atât de ambiguu și de neconvingător, încât îl făcuse să îi scrie în aceeași seară, în același stil de glumă devenit un obicei, că, deși acceptase, se bucura că „nu semnase nimic”, ceea ce o făcuse să îi trimită un emoticon cu un hohot de râs.

Fusese în foarte scurt timp fermecat de asociația de umor și tandrețe care colora discuțiile lor, în scris și verbale, cu atât mai mult cu cât erau perturbate des de reproșuri de o parte și de alta. Ceva însă îi lega ferm, împiedicând mereu o ruptură: niciunul nu părea în stare să se despartă definitiv de celălalt, deși relația lor nu putea fi numită propriu-zis sentimentală. Își aminti deopotrivă de tachinările în care excelau amândoi. Când Daniela începuse să îi trimită fotografiile, atenția îi fusese atrasă, printre altele, de un amănunt pe care i-l comunicase. „Tot uitându-mă pe fotografiile voastre, mi-au întărit convingerea că ești tare micuță: Adela te depășea cu (cel puțin) jumatate de cap, și Ana la fel. Ce să-i faci: face parte din farmecul tău…” La care cealaltă dăduse un răspuns dintre cele mai reprezentative pentru umorul ei: „Parcă n-ai ști că esențele prețioase stau în flacoane mici.” Nu pierduse prilejul să îi mai facă un compliment: „Nu știam! Se confirmă cu tine.”

„Umorul ne-a tot salvat, conchise el. Dar ce bine ar fi dacă s-ar stabiliza într-un sens sau altul”. După atâta vreme, tot nu putea spune cu certitudine ce însemna el pentru Daniela. Ținea la el ? Totul arăta că da; însă cât de mult, și cum, rămânea o necunoscută. Îi scrisese o dată: „Sunt conștientă de faptul că îmi pasă de tine cu adevărat”, iar altădată: „Îmi pasă foarte mult, dar pentru a-mi păstra resursele și a putea funcționa eficient în toate provocările vieții mele profesionale, trebuie să nu-ți dau atenție non stop (cum ți-ai dori tu probabil).” Conchisese, ceea ce știa deja, că nu îl iubea și, deopotrivă, că venea clar pe locul doi sau pe cine știe al câtelea după activitatea ei, care, ce-i drept, o salvase și continua să o salveze, nu numai material, ci și psihic, împiedicând-o să fie copleșită de amintirea suitei de dezastre pe care le suferise în viața ei.

Se ridică de pe canapea și se duse la una din ușile-ferestre care dădeau în bulevard. Se lăsa seara. În apartament domnea o lumină blândă, foarte plăcută, care îl relaxase întotdeauna. Constatarea îl frapă. „Întotdeauna ? Dar n-am mai fost aici ! Sau… ?” Se uită în jur. Într-adevăr, totul i se părea, inexplicabil, ciudat de cunoscut. „Dar n-aveam când să mai fi fost aici !” își repetă el. Și totuși… Scara interioară răsucită, ușa grea cu arc de la intrarea în clădire… „Ce naiba ?!”

Auzi pași în camera de alături, separată de o arcadă și Daniela apăru, cu o cutie în brațe. Constată – ceea ce observase de la început, dar fără să îi fi dat importanță – că umbla desculță prin casă, ceea ce dădea o puternică notă de senzualitate farmecului ei.

Când se apropie, îi luă cutia, o puse pe masă și o cuprinse în brațe, strângând-o la piept și lipindu-și fața de obrazul și de părul ei. O făcuse atât de spontan, încât fu el însuși surprins; dar ce îl surprinse și mai mult fu că ea nu protestă și nu încercă să îl respingă, ba dimpotrivă, îi simți mâna pe spatele lui, apoi pe braț, mângâindu-l ușor. Rămase îndelung așa, cu ea în brațe, savurând senzația nesperată de miracol; ar fi rămas așa la nesfârșit, fără să își mai dorească nimic altceva.

Într-un târziu se desprinse încet de ea, privind-o tulburat. Daniela întinse mâna și îl mângâie ușor pe păr, spunându-i pe diminutivul de alint. „Scriitorul meu”, zâmbi ea. Zâmbi și el, nevenindu-i să creadă: abia ce se gândise la absența tandreței între ei și la cercul vicios al inhibițiilor amândurora. Cu toată fericirea nesperată care îl copleșise, încerca să găsească un înțeles schimbării bruște. „Nu mai despica mereu firul în patru, glumise odată Daniela; uneori e mai frumos să rămână așa.”

„Hai să vezi pozele”, spuse ea, luând cutia și îndreptându-se spre canapea. Se așezară alături. Daniela deschise cutia și scoase prima fotografie, în care stătea în picioare, cu brațele larg desfăcute.

„Aici mă credeam pescăruș, explică ea. Eram pe un ponton în Lacul Tei Studențesc. Adela mă lua acasă fiindcă era deja târziu (lucrasem la revista «Secvența» – un fel de «Cațavencu» pentru studenți – până uitasem de mine).” „Dacă mă uit bine, Adela poate evoca o cloșcă, atentă și ușor aplecată spre tine”, comentă el zâmbind, încercând să își ascundă tulburarea. „Bărbații sunt uneori mai tulburați de asemenea momente decât femeile”, comentase Anda cu o ironie afectuoasă după prima lor îmbrățișare.

„Adela fuga-fuguța (că nici nu și-a mai pus fusta de la costumaș) la studioul foto să facă poza cu mine premiantă (dar și cu coronița mea, «că i se asorta mai bine»), continuă Daniela, zâmbind. „Mă miram eu că e cam dezbrăcată…”

„Adela la nunta mea (la care nimerise și un băiat orb), încercând să îl ajute să danseze pentru a nu rata momentul.” „Nu pomeni de nunta ta, te rog…”, murmură el. „Trecem peste”, replică Daniela, cu un zâmbet în priviri.

„Adela și Copacul ei din curtea Școlii Centrale, care o asculta când alții nu.” „Avea așa ceva ?” se minună el, sincer.

„Adela în jocul «statuia favorită» (Pieta)”. „Te sprijină pe brațele ei în timp ce tu stai lăsată pe spate ? se minună el iarăși. Ce pereche de surori adorabile erați ! De fapt, mi-am dat seama încă din facultate…”

Seria fotografiilor continuă; erau destule. Deși era atent la fiecare, apropierea ei și mai ales amintirea îmbrățișării lor îl tulbura. Se întreba mereu ce semnificație avea pentru ea; fusese oare numai un capriciu, fără nicio consecință ?

În cele din urmă, după ce îi arătă ultima fotografie, Daniela le așeză la loc în cutie și îi puse capacul. Atunci se mișcă ușor pe canapea și îi luă mâna. „Mi-ai spus atâtea lucruri despre tine și Adela… Mă faci să te îndrăgesc și mai mult.” Apoi adăugă, cam dezlânat: „Nici eu nu mă pot supăra pe tine cu adevărat. Ne împăcăm mereu. Ce lipsă de consecvență !” Daniela zâmbi, fără să spună nimic.

„O simpatizez tot mai mult… continuă el. Am impresia că ne-am fi înțeles bine…” „Poți fi sigur de asta !” „Cu cât îmi spui mai multe, cu atât o îndrăgesc mai mult. Nu la fel ca pe tine, ci cu o nostalgie care uneori e dureroasă din cauza regretului ca nu am cunoscut-o și nu am putut s-o ajut. Deși, mă îndoiesc că aș fi reușit…” „Sunt convinsă că ai fi reușit”, rosti Daniela, dusă pe gânduri. „Da ?!”

Își zise că era puțin ciudat: vorbeau despre altă femeie, care fusese sora ei și care nu mai era în viață, spunând că semăna foarte mult cu ea și că s-ar fi înțeles bine.

Privind-o de aproape, își aminti de selfiul pe care i-l trimisese și că zăbovise îndelung asupra fiecărei trăsături. Tulburat, se întrebă din nou dacă avea să schimbe ceva între ei. Nu putea uita cuvintele ei categorice: „Nu vreau o relație”, și îi veni presupunerea halucinantă că lucrurile vor continua la fel ca până acum, doar că presărate cu asemenea momente de tandrețe. Poate că de fapt asta era tot ce își dorea ? Și, eventual, un pic mai mult, dar care în niciun caz să nu îi perturbe viața organizată de până atunci ? Își spuse, cu tristețe, că de fapt nu se prea pricepea la femei, dar știa totuși că uneori tot ce își doresc ele sunt momente de intimitate care țin loc de dragoste propriu-zisă. Pe de altă parte, își aminti de una dintre discuțiile pe videocall din vară cu Anda, care, după ce îi spusese că nu are nevoie de el, iar el o întrebase acru de ce mai păstrează legătura, îi replicase cu un zâmbet care spunea multe: „Dar tu trebuie să mă convingi că am ! O femeie vrea ca bărbatul să o convingă de anumite lucruri. Nu trebuie să fie luată întotdeauna în serios.” „Adică vrei să-ți fac curte ?!” „Da !” Trăsese atunci concluzia, amuzat și agasat, că au dreptate acei bărbați care spun cu cinism că femeile una spun și alta simt și că atunci când spun „nu” înseamnă de fapt „da”. Păstrând totuși proporțiile, reținuse ideea să nu trebuie se dea prea repede bătut. Daniela păruse însă atât de categorică de fiecare dată, încât, fără a renunța la orice speranță, prefera să păstreze o expectativă prudentă. Dar în minte îi veni atunci un exemplu dintr-o carte de psihologie pe care o tradusese despre anumite femei care, deși aflate într-o relație avansată cu un bărbat, dispar la un moment dat și refuză să îl mai vadă, cu dorința secretă ca acesta să insiste neabătut, pentru a se convinge că respectivul le iubește și le vrea cu adevărat.

Și acum ? se întrebă. Ce avea să urmeze ? Relația lor se va schimba întrucâtva, sau va continua la fel ca până atunci, doar că presărată cu asemenea momente de tandrețe ? Avusese mereu senzația neclară că ceva îi scapă, că trece pe lângă ceva esențial, dar fără să reușească să își dea seama ce anume, ceea ce îi aminti de acel cântecel din Sesame Street, „Unul din lucrurile astea nu e ca celelalte/Unul din lucrurile astea nu-și are locul aici”.

„Melania mi-a spus la un moment dat că supranaturalul e poate singura cale posibilă de-a suporta și traversa realul”, murmură el. „Are dreptate…” „Dar cu tine, nu mai am nevoie de el. Cu tine, realul e un paradis…” „Ei, lăsați !” glumise ea ca de obicei, pentru ca apoi să sară imediat: „Sper că n-o să încetezi să scrii !” „N-o să încetez… dacă rămâi lângă mine.”

Presupunea că, de data aceasta, ajunsese într-un viitor mai îndepărtat ca oricând, sau într-o linie temporală care mergea mult în continuarea unora dinainte. Așadar, Adela lăsase un jurnal, iar Daniela îl rugase să le citească, în ideea de-a găsi o cale pentru a le face cumva cunoscute. „Cum eu n-o pot face, poate că ăsta e rolul scriitorului-prieten și de aia te-ai aventurat…”, spusese Daniela, la care el îi răspunsese că e măgulit.

Oare când murise Adela ? Din spusele Danielei, probabil că destul de recent, dar nici acum nu putea localiza anul în care se petrecea secvența respectivă. Erau amândoi în vârstă, dar așa fuseseră și la lansarea aceea la care se reîntâlniseră. Locuința Danielei era foarte plăcută și liniștitoare, dar relația lor, evocată în cele câteva clipe de rememorare, îi lăsase o senzație de pustiire. Viitorul întrezărit în fiecare translație păruse tot mai dezolant, indiferent că era al lumii în general sau al lui, individual. Cât mai era până atunci ? se întrebă, copleșit. Se simțea complet dezarmat. Cum avea să mai străbată toți anii ce se așterneau înaintea sa, acum că știa ce îl aștepta ? Într-adevăr, era bine că nu puteai desluși viitorul ! Iar gândul că ar fi putut încerca să îl modifice i se părea absurd, dat fiind că nu cunoștea decât segmente disparate și în consecință îi lipseau prea multe date. Oricum, ceva – ipoteze întâlnite în literatura SF sau chiar teorii ale fizicii relativiste – îi spunea că o asemenea schimbare era mult prea dificil de realizat. Așadar, nu îi rămânea decât să parcurgă deceniile, unul după altul, mergând în întâmpinarea încă a unei dezamăgiri și încă a unui eșec, pe care, culmea tragicului, le cunoștea de pe acum ! Descurajarea era atât de uriașă, încât își dori ca totul să se termine cu mult înainte. Dar știa că nici asta nu era cu putință.

O ținea în brațe pe Laura, nemișcat, fără să se mai gândească la nimic. „Ce bine e”, șopti ea. „Ce bine e”, șoptise Adela. Amintirea îl copleși. „Uiți de toate în brațele cuiva iubit”, răspunsese el. „Asta e tot ce-ți mai rămâne când toate se destramă în jurul tău. Nimic altceva…” Rămaseră mult timp îmbrățișați, absorbindu-și unul celuilalt prezența. Dar uitarea și liniștea nu și-o putea găsi nicicum. Nu putea scăpa de concluzia că drumul pe care fusese împins nu ducea nicăieri și că foarte curând va ajunge la capătul lui. Limanul se dovedea iluzoriu. Și atunci, sfâșiat, știu ce îi rămânea de făcut.

Asta fusese de la bun început destinația finală stabilită de cine știe cine, sau ce, cine știe de când: se întorsese, în cele din urmă, la Fântâna Inocenților; unde ar mai fi putut să se ducă ? Tot ce mai spera era că va ajunge din nou într-una din lumile acelea alternative și că, de data aceasta, va rămâne definitiv acolo.

Fragment din romanul „Fântâna Inocenților”

Foto: „Couple d’amoureux et fleurs” de Marc Chagall (sursă aici)