O proză de Lorena Iacob

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Lorena Iacob.

Paris, Paris

Să nu cumva să îndrăznești să scrii despre mine, striga ea în timp ce îndesa prosoapele de plajă într-o sacoșă de pânză.

Ok.

Și dacă scrii, să știi că o să te dau în judecată.

Ok.

Când mi-a spus toate lucrurile astea, nu intenționam să scriu nici despre ea, nici despre ce se întâmplase. Nici prin cap nu-mi trecuse să transform ceva din ce trăisem împreună într-o poveste. Însă, în ultimul moment, când credeam că nu are cum să fie mai nenorocită de atât, s-a întors și a făcut cel mai mișelesc lucru cu putință. M-a lăsat în mijlocul câmpului, la propriu, a tras mașina pe dreapta, a urlat: Coboară acum! și dusă a fost.

S-a întors după vreo două ore, cu o sticlă de prosecco și un rânjet obraznic. A trântit portiera Peugeot-ului vechi, auriu, și a venit lângă mine fără să-și ceară scuze.

Când m-am urcat în mașină, am decis că nu o să scriu numai o poveste sau două, o să-i dedic o antologie, ce naiba, să mă asigur că nu există persoană care o cunoaște și care nu știe cât de afurisită poate să fie.

Așa că am făcut o listă cu toate scenele pe care voiam să le includ în volum: momentul când m-a luat de la aeroport și nu mi-a adus flori, când a luat cina fără mine – deși eram lângă ea, când m-a lăsat să umblu singură prin Musée d’Orsay, fiindcă ea avea lucruri de lămurit la telefon cu fosta ei iubită, printre altele, puțin despre cum nu știe să fută (într-o manieră feministă).

Întâmplarea cea mai nefericită, punctul culminant al poveștii, pe ăsta nu-l trecusem pe nicio listă, în orice caz, nicio listă scrisă. Să nu cumva să citească cineva și să-mi fure ideea. E o scenă prea tare, prea de tot, îi povestisem prietenei mele care mă privea îngrijorată. E genul de lucru care-i face pe oameni să-și aducă aminte de textul tău.

Prietena mea mă privea îngrijorată, dar se bucura că scăpasem cu viață. Normal că am scăpat cu viață. Toată lumea știe că numai de bărbați trebuie să ne fie frică, nu există femei periculoase, există numai femei făcute să pară periculoase de foștii lor iubiți care vor să se răzbune și spun minciuni despre ele.

Și ce mi-ai spune dacă ți-aș povesti despre femeia care a dormit nopți la rând pe preșul din fața blocului unde locuia Alex? Alex al nostru.

Ți-aș spune că exagerează.

La nici două săptămâni după discuția avută, mă trezesc că femeia dă târcoale blocului unde locuiesc. Postează pe instagram mesaje pe care nu le înțelege nimeni, schimbă locația fotografiilor, stă la pândă și vrea să vorbească cu mine cu orice preț. Ce prostie. Și nici măcar nu știe, habar nu are, că eu am început deja să scriu despre ea, încă de când m-am urcat în mașină, cuvintele au început să capete sens în mintea mea, am găsit ce să fac cu toată durerea. Ce rost să-i trag o palmă, să-i fur banii ascunși printre paginile cărților înghesuite în bibliotecă? Mai bine să rămână prinsă între paginile cărții ăsteia, să capete contur în mintea cititorilor, să-și dea seama încă de la primele propoziții: avem de-a face cu o nenorocită.

Fiindcă cititorilor le plac personajele bine conturate, i-am oferit și o scurtă descriere, care sună cam așa:

O femeie mignonă, puțin cocoșată, cu părul grizonant căzut peste ochii căprui, goi, a făcut ceva nemaiîntâlnit.

Destul cât să fie prinși în poveste! Trebuie să recunosc, totuși, că e greu de povestit ce s-a întâmplat de fapt. Cine trebuia să ceară consimțământul și nu a făcut-o? Terapeuta mea spune că un simplu ,,Hei, vrei să ne-o tragem în cimitir?” ar fi fost de ajuns.

Eu n-am putut să-i spun să se oprească, n-am făcut nicio glumă, eram rece și umedă și nu voiam să-i dau satisfacție, nu voiam să creadă că mă simt bine, însă corpul meu avea o viață doar a lui, o viață care a decis să nu plece, să nu deschidă gura, să aștepte să se termine totul.

La urma urmei, fără pulă, fără penetrare, se mai numește sex sau mai degrabă viol aproximativ, în cel mai bun caz?

Cum spuneam, luasem deja decizia, primele cuvinte s-au conturat deja în mintea mea, scrisesem câteva rânduri, numai că, sâmbătă, când am luat telefonul în mână, am descoperit cu uimire că nu-i mai găseam nici profilul de instagram, nici de Facebook, dispăruseră și e-mail-urile pe care mi le-a trimis. În casă, nu reușeam să găsesc cărțile pe care mi le-a dăruit. Răscolisem tot apartamentul, verificasem toate dulapurile, scosesem capacul wc-ului, degeaba. Era ca și cum, fără să-mi dau seama, cineva intrase în apartament, strânsese toate mărunțișurile care-mi puteau aminti de ea și le aruncase undeva, departe, sau poate le dăduse foc?

Cum să mă dai în judecată, dacă nu exiști?

Am plâns câteva ore, ca și cum, odată cu obiectele, pierdusem și sursa mea de inspirație, mesajele noastre, cuvintele ei groaznice. Nu se pierduse chiar totul, m-am gândit și mi-am tras rochia roz pe mine. Am ieșit grăbită din apartament, coborând scările înguste și m-am îndreptat spre cimitirul Montparnasse.

Cimitirul era departe de a fi liber, zăreai turiști agitați, cu hărțile întinse, care se opreau la fiecare piatră funerară și făceau două fotografii cu telefonul, apoi treceau rapid la următoarea, fără să poarte un dialog cu defunctul, ca și cum cel decedat n-avea nimic de spus.

Știam drumul ca-n palmă, doar fusesem de atâtea ori. Astăzi, în schimb, speram să o găsesc la mormântul lui Susan Sontag pe femeia despre care scriam. Să vorbim, să văd că nu a plecat pe bune, sau dacă a făcut-o, să mă asigur că nu se va mai întoarce niciodată.

Să-i spun: știi că am început să scriu despre tine? Am făcut-o în ciuda amenințărilor, a mesajelor ciudate, a fricii. Poate așa se termină povestea asta.

În dreptul mormântului lui Sontag – liniște. Un cuplu de pensionari nemți a trecut pe lângă mine, el a bătut ușor în bucata de marmură, apoi s-au îndepărtat.

Nu mi-am dat seama când s-a apropiat de mine. Mă așteptase?

Femeia a apărut de nicăieri, nu a spus bună ziua, s-a apropiat sigură pe sine, dar tot cocoșată, m-a strâns cu putere în brațe și m-a sărutat ușor, cu limba-n stânga și-n dreapta, ca un băiețel de treisprezece ani care sărută un manechin de plastic în parcarea unui supermarket. M-a apucat cu mâna stângă de talie și pe dreapta a înfipt-o în chiloții mei.

Copacii se agitau dintr-o parte-n alta, crengile lor încă nu înverziseră complet, vara nu venise cu adevărat, nu încă.

A plecat fără să zică nimic. Credeam că se va întoarce cu o sticlă de prosecco, însă dispăruse definitiv, fusese ultima oară.

Era aproape ora de închidere a cimitirului când am decis să mă întorc acasă, mi-am luat rămas bun de la Sontag, m-am scuzat pentru scena de mai devreme, am ridicat sacoșa de pânză care căzuse pe jos și se umpluse de praf și am luat-o înainte. Am făcut stânga, să ies pe aleea principală și l-am văzut pe paznic uitându-se insistent la mine. Mi-am lăsat privirea-n jos, să verific dacă rochia era în regulă, mai aveam sau nu chiloții pe mine, oare-i luase femeia?

Ca să evit privirea rece a paznicului, am luat-o tot înainte, până m-am sprijinit de peretele umed al unui cavou. Mâinile-mi tremurau și nu găseam pachetul de șervețele, nici măcar unul mare, roșu, de masă, în care scuipasem vreo gumă.

O simplă povestire, o nuvelă nu-i de ajuns ca să te iert. Să uit mâna: o mână te ține de spate, cealaltă își face drum între coapsele tale.

Să iert întâmplarea, să-mi cer scuze de la Susan fucking Sontag.

E numai începutul.

O voce răgușită citește următoarele propoziții:

-Să nu cumva să îndrăznești să scrii despre mine, striga ea în timp ce îndesa prosoapele de plajă într-o sacoșă de pânză.

-Ok.

-Și dacă scrii, să știi că o să te dau în judecată.

-S-o dai pe mă-ta.

(fragment dintr-o piesă de teatru)

Lorena Iacob (n.1997) are o licență în istoria artei, un masterat în istorie antică și arheologie și două pisici europene, Boris și Dumitru. Lucrează în comunicare și trăiește în București.