„Prefer să istorisesc povești posibile, pe măsura unui om. Nu lucruri mari, ci lucruri exacte și cât mai adevărate cu putință. Sunt mai degrabă un microscop. Adică, iau o felie de viață și o cercetez de la început și până la sfârșit, fără să o las să-mi scape.” Sunt cuvintele scriitorului francez Hubert Mingarelli (1956 – 2020), cel care își definea în acest fel, în cadrul unui interviu pe care l-a acordat în anul 2004, nu doar concepția estetică, ci și maniera de a-și construi textele și personajele.
Individualizându-se profund în cadrul spațiului cultural francez și al literaturii contemporane, Mingarelli a preferat studiilor elaborate și prelungite existența plină de aventuri – în armată, pe mare, ori ancorată în meserii care l-au făcut, nu o dată, să trăiască de pe o zi pe alta, străbătând în lung și-n lat Europa, și să cunoască oameni și locuri care, după cum considera el însuși, i-ar fi rămas, altfel, necunoscute. Afirmat ca scriitor abia în 1990, după ce, inițial, sperase să devină cunoscut în domeniul artelor plastice și începuse să deseneze, Hubert Mingarelli va publica o serie de romane (precum „Le bruit du vent” – 1991, „Vie de sable” – 1998, „Une rivière verte et silencieuse” – 1999, „Quatre soldats” – 2003, „Hommes sans mère” – 2004, „Un repas en hiver” – 2012) care produc o vie impresie în Franța și nu numai, prin temele pe care le abordează, dar și printr-un stil specific, o viziune originală și o atitudine aparte față de tot ce înseamnă existență, fie personală, fie a protagoniștilor pe care îi creează.
„Pământul invizibil” („La terre invisible” – 2019), cel din urmă roman care îi apare, nominalizat la Premiul Goncourt, propune cititorilor personaje aparent simple, un stil frust și scuturat, parcă, de toate posibilele podoabe și o acțiune redusă la esențe, oferind astfel nu satisfacția suspansului ori pe aceea a spectaculosului narativ, ci pretextul cel mai potrivit pentru o meditație profundă asupra condiției umane și a provocărilor cu care ființa omenească poate să se confrunte în anumite situații limită.
Totul începe în luna iulie a anului 1945, pe malul Rinului, în regiunea Ruhr, din Germania, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, imediat după victoria Aliaților asupra armatei germane. Într-un hotel arborând steagul britanic al învingătorilor, doi bărbați încearcă să înțeleagă cum de s-au putut întâmpla toate ororile pe care le văzuseră în ultimele luni, mai cu seamă după eliberarea lagărelor naziste. Emoțiile pe care le simt cei doi sunt doar sugerate, câtă vreme experiența lor aproape că nu poate fi cuprinsă în cuvinte, iar Hubert Mingarelli știe perfect asta, rămânând sobru și concis, și adoptând, în mod simbolic, atitudinea unuia dintre personajele sale, fotograful care își propune să călătorească prin Germania și să facă poze, poze cu oameni și cu locuri, dar mai ales cu oameni, cu chipurile lor, surprinzându-le expresiile și, poate, o parte dintre gândurile ascunse, pentru a da, fie și parțial, sens întâmplărilor care au marcat ultima parte a războiului, dar și pentru a înțelege cum de s-au putut petrece asemenea orori într-o țară (într-o lume…) altfel atât de frumoasă. Cu ajutorul colonelului Collins și al lui O’Leary, tânărul soldat britanic, ajuns pe front târziu și necunoscându-i ororile decât în treacăt, dar ascunzând în suflet mari suferințe, cărora nu știe și nu poate să le dea glas, fotograful va începe, așadar, o călătorie în căutarea instantaneelor care să-i explice, dincolo de cuvinte, cum s-au putut întâmpla măcar o parte din lucrurile care s-au întâmplat. Fără îndoială, e și o călătorie inițiatică, un drum sinuos înspre sine, dar și o călătorie menită să descopere adevărul din spatele tuturor aparențelor și măștilor. Cum au putut oamenii, altfel atât de pașnici, să accepte crimele și suferințele inimaginabile la care au fost supuși semeni ai lor, de unde atâta pasivitate și indiferență? Cum de nimeni nu a protestat, să fi fost de vină pentru această tăcere colectivă doar frica indusă de naziști? Cum s-a putut ajunge aici, ce anume a determinat atitudinea complice a tuturor? Sunt întrebări la care „Pământul invizibil” nu încearcă neapărat să dea un răspuns definitiv și unic, ci pe care Hubert Mingarelli are marele curaj si extraordinara temeritate de a le formula cu o claritate uluitoare (și, pe alocuri, neiertătoare!), dovedindu-se, în acest fel, nu doar un scriitor reprezentativ al ultimelor decenii, ci și o mare conștiință a epocii contemporane, în stare să pășească pe un teren delicat din toate punctele de vedere și deloc ușor de abordat, un spațiu unde durerea, disperarea ori speranța înseamnă mai mult decât simple vorbe.
Citește și A fi şi a avea
Abordând, în acest text, probleme asemănătoare celor dintr-unul din romanele sale anterioare, „Quatre soldats”, Mingarelli își demonstrează nu doar arta narativă, ci și capacitatea de a se apropia de teme spinoase ale epocii noastre și de a evalua consecințele pe care le au faptele sau alegerile oamenilor în momentele cele mai dificile ale existenței lor. Fără să devină moralizator și nedorindu-se nici o clipă un tratat de bune practici într-ale umanității (cu atât mai puțin într-ale moralității), „Pământul invizibil” devine, pe parcurs, un protest împotriva dezumanizării pe care o produc războaiele, dar și demonstrația unei arte unice de exorcizare a tuturor demonilor pe care acei ani atât de întunecați i-au adus în sufletele oamenilor. Asemenea unei fotografii perfecte, scriitura lui Mingarelli e poetică și sobră deopotrivă, empatică și aducătoare de speranță, asemenea unei icoane aduse în fața oamenilor în vremuri de restriște. Să înțelegem pentru a nu uita, să înțelegem până la capăt pentru ca astfel de orori să nu se mai repete, să înțelegem chiar dacă ne doare, pentru ca, în acest fel, să ne cunoaștem până la capăt, acestea sunt dezideratele acestei cărți, atât de tulburătoare în aparenta ei simplitate.
Relatând, prin intermediul fotografiei și al metodelor specifice artei fotografice experiențele terifiante ale primilor soldați care au ajuns în lagărele de concentrare naziste și au văzut cei dintâi ce se întâmplase acolo, Hubert Mingarelli își asumă sarcina unui adevărat martor tăcut, dar a cărui menire este și aceea de a pune în gardă pe toți cei din jur cu privire la pericolele indiferenței și neimplicării. Căci, desigur, pentru ca răul să triumfe este suficient ca cei buni să nu facă nimic… Cu fraze uneori scurte, iar alteori extrem de extinse și lipsite de majoritatea semnelor de punctuație, apropiat, tocmai de aceea, de lirica modernă, romanul acesta dă senzația ca reușește de-a dreptul să dilate timpul, oferind, prin descrieri succinte însă mereu expresive, veritabile imagini ale infernului conflagrației mondiale. Personajele din roman își retrăiesc, prin cuvinte, gesturi și mai ales prin tăceri, propriile obsesii și coșmaruri, transformându-se, însă, și în martorii coșmarului care aproape că a distrus lumea în acei ani întunecați. Călătoria aceasta pe care o fac cei doi, fotograful și tânărul șofer britanic, de-a dreptul hipnotică și dobândind pe parcurs semnificații simbolice pronunțate, se încheie pe țărmul mării, unde cei doi vor reuși, în fine, să simtă, după atâta vreme și după atâtea și atâtea orori, nevoia de comunicare cu oamenii și de apropiere de aceștia, integrarea în marele univers al naturii, dar și să aibă speranța că vor reuși, după multe căutări, să găsească drumul spre casă – și spre ei înșiși.
„Marele minimalist al literaturii franceze contemporane”, așa cum i s-a spus nu o dată, Hubert Mingarelli analizează, în „Pământul invizibil”, raporturile atât de complicate între individ și istorie, dar și relația între toate istoriile personale ale celor implicați în întâmplările pe care le relatează și mecanismele marii istorii, cu o artă extraordinară, mizând pe motive recurente, pe linii de fugă și pe secvențe poetice ori muzicale, convins, așa cum a fost întotdeauna, după cum el însuși a mărturisit, că „literatura trebuie să emoționeze. Cu acțiune sau fără, nu contează, condiția e ca autorul să fie obiectiv și sincer. Toate formele sunt bune, atâta vreme cât nu mint.”
Hubert Mingarelli, „Pământul invizibil”, traducere de Alina Pelea și Rodica Bacosky, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020
Sursă foto aici (Photo: Martin Bureau. AFP)
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu