O proză de Dana Banu

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză semnată de Dana Banu.

Madi și Salem din Adana (fragment)

Dana Banu

„Dacă eu nu ard/ Dacă tu nu arzi/ Dacă noi nu ardem/ Cum oare beznele vor deveni lumină?”
Nâzım Hikmet

„Sunteți sigur că viața unui om începe la naștere?”
Amin Maalouf, „Scările Levantului”

Suferința te face om, Adanali! Așa i-a spus Madi în ziua aceea, în timp ce se așeza mai comod în fotoliul cel vechi, acoperit cu catifea roșie brodată cu steluțe aurii. Salem s-a întors cu spatele și a început să privească pe fereastră. Prin perdeaua subțire se vedeau arborii umbroși din curte. Orientul cobora greu peste ei. Era iarnă.

Oamenii care stau mult timp în fața ferestrei. Mereu ai impresia că pleacă departe, ies prin fereastră și planează peste case și străzi și mașini și oameni necunoscuți. Până dincolo de linia orizontului. De fapt cei mai mulți coboară adânc în ei înșiși. Un om care coboară în el însuși e mai departe de tine decât unul care pleacă doar cu ochii spre linia orizontului.

În sudul Anatoliei, la el acasă, bărbatul se simțea urmaș al vechilor suverani otomani. Lumea întreagă din jurul lui – oameni și obiecte – îi țesea aura. Dincolo de micii trepăduși care dau rotocoale mereu celor mai bogați decât ei în speranța vreunui câștig nemeritat, ridicând în slăvi exagerat pentru ca apoi să arunce cu batjocură și calomnii la fel de exagerate. Dincolo de femeile care îl admirau și se voiau mereu alături de el. Dincolo de legendele despre familia lui și de prietenii care l-au privit mereu cu ochii măriți de curiozitate și neascunsă admirație.

Salem din Adana – un bărbat frumos și bogat care stă în mijlocul lumii precum în mijlocul unei jungle. Purtat prin viață de întâmplare. Lăsându-se în voia ei fără teamă. Ochi strălucitori care îi oglindesc focul lăuntric. Părul buclat și lung. Mâinile de un alb aproape orbitor. Înalt și puternic. În mijlocul haosului era un punct de stabilitate. Întotdeauna. Salem – un bărbat precum un fluture ale cărui bătăi din aripi puteau produce un uragan în altă parte a lumii.

Părea imprevizibil și haotic. De fapt era extrem de calculat și meticulos. Ceea ce alții credeau a fi doar întâmplare, pentru el era semn și viață din care el însuși făcea parte. O viață și niște semne pe care a învățat încă din copilărie să le observe. Să le asculte și să le înțeleagă.

Și acum, în fața lui, în casa lui, în fotoliul lui, o femeie oarecare stă liniștită privindu-l cu milă. Ba îi mai spunea și „Adanali” / Cel din Adana! O femeie banală. Îmbrăcată în pantaloni army, cu trapperși îmblăniți în interior și părul strâns într-un coc grăbit și oarecare. O auzise de dimineață vorbindu-i Ellei: „Another fucking day at work!”. Așa îi spusese menajerei care era o femeie destul de în vârstă și care a privit-o disprețuitor o secundă. Ah, aceste femei care înjură în engleză crezând că sunt mai interesante! I se par proaste și vulgare. Vin dintr-o altă lume. O lume în care oameni ca ea și familia ei erau văzuți drept proști și înapoiați de unii care habar n-aveau despre ei și despre viața lor, își spuse Ella pufnind. Drept urmare, după ce o conduse pe străină în sufrageria konakului, intră în bucătăria ei otomană și începu să trântească pe oalele care fierbeau la foc mic capacele săltărețe.

Apoi a început să ningă.

Casa de lângă Moscheea lui Sabanci era mare și călduroasă, cu o grădină bine îngrijită. Cele șase minarete ale moscheii priveau cu atenție spre casă, supraveghind-o. Sabanci construise moscheea prin ’98. Unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri turci. Și-a început călătoria ca simplu băiat care lucra la prelucrarea bumbacului. Pentru a mulțumi orașului, a ridicat moscheea și un parc uriaș pe malul râului. Nu departe de Tașköprü/ Podul de piatră de peste râul Seyhan, construit de Adrian, împăratul roman.

Madi venea de la Gaziantep – trimisă de șeful ei Ali care îi intermediase o vizită de două zile acasă la Salem – și era nervoasă. Ajunsese pe la mijlocul nopții și dormise foarte puțin. Asta după ce a trezit toată casa. Fata lucra la Baraj. Era o femeie inginer. În zilele ei de lucru purta cască galbenă și cizme din cauciuc, uriașe. Striga la șantieriști ca un birjar și toți o ascultau. N-aveau încotro.

Trecuse podul la Birecik peste Eufrat și acum era în Adana, în casa unui bărbat necunoscut pe care urma să îl roage să o ajute să își deschidă o galerie de artă la el în oraș. Fata de pe șantier își dorea cu ardoare o galerie de artă. Ăsta era visul ei și nimeni nu putea să o oprească să și-l realizeze!

Madi era înaltă, brunetă, gurmandă și mult prea vorbăreață. De un europenism agresiv. Salem era un mare antreprenor cultural. Avea o mulțime de legături. Îi știa și pe toți din Istanbul care aveau galerii pe colina din Beyoglu și Nișantași.

Bărbatul era un adevărat „tigru anatolian”. Discurs laic, susținător al artelor, regizor, pictor, muzician. Un spirit liber născut într-o familie străveche. Madi nu era însă intimidată deloc de statutul lui Salem. Pentru ea era doar un bărbat – e drept, frumos și deosebit de interesant – dar atât. Până la urmă, ce poate face un biet bărbat când se află în fața unei femei adevărate?! Se predă sau o ocolește. Altă cale nu e!

În loc să îl roage să o ajute, fata își bătea joc de el și de mimica lui. Pur și simplu râdea de el. Femeie nebună!

Cică seamănă cu un trandafir negru din micul sat de pe malul Eufratului, pe care îl vizitase ea de curând. Lanuri de trandafiri negri îți tăiau răsuflarea și te aruncau într-o lume care părea de-a dreptul ireală.

„Trandafiri negri sunt ochii tăi, Munira!”. În timp ce îl privea pe Salem, Madi și-a adus aminte versul unui cântec de dragoste străvechi pe care îl ascultase întâmplător la radio, în mașină, în vara în care a venit la noua ei slujbă de la Baraj. „Trandafiri negri sunt ochii tăi, Munira!” Bărbatul din fața ei avea ochii deschiși la culoare și o lumină aurie care îi răzbătea din interior. Tristețea lui avea însă parfumul unor lanuri întregi de trandafiri negri.

Salem era contrariat. Nu știa cum să se poarte cu femeia asta atât de obraznică. Părea de neîmblânzit. Poate și de aceea, privind-o, i-a trecut prin minte o secundă imaginea lor împreună, în patul uriaș cu lenjerie din bumbac egiptean.

Femeia i se părea ea însăși precum bumbacul Giza care crește pe malul Nilului. Moale și rezistentă în același timp. Te făcea să îți dorești să întinzi mâna și să o mângâi. Apoi din nou flashback-ul cu ei doi împreună în patul uriaș din dormitor. Una dintre acele frânturi de viitor pe care toți oamenii le întrezăresc uneori fără să știe, își spuse zâmbind frumosul Salem. Se încruntă oarecum uimit de gândul care nu se știe de unde venise și unde îl va duce.

În tot acest timp, Madi ronțăia alune Antep. Arunca în sus bobițele rotunde și apoi le prindea cu gura, înainte să cadă. Trapperșii prăfuiți contrastau puternic cu covorul cel moale, colorat într-un roșu de rodie. Ella a adus cafele Menengiç pe tipsii vechi care îți luau ochii. Madi a pus deoparte ceașca de cafea și a luat tipsia să o privească îndeaproape. A întors-o pe toate părțile. Ella o urmărea cu ochii măriți de uimire. Fata asta chiar nu știa să se poarte! Era departe de orice bună creștere!

Salem purta o haină din catifea și la gât o eșarfă bărbătească înnodată lejer. Eșarfa era brodată cu fir de mătase și costa cât toate hainele pe care le purta Madi la un loc. Era cusută de bătrâna Ada care își avea atelierul lângă Saat Kulesi/Turnul cu ceas și își vindea marfa în vechiul bazar acoperit. Bărbatul se simțea studiat și îi venea să râdă. Fata asta chiar era imposibilă!

Râul Seyhan își unduia apa tăind orașul în două districte: Seyhan și Yüreğir. Salem o privea pe Madi cu o atenție din ce în ce mai mare. Nu știa ce se va întâmpla cu fata aceasta, dar știa că nu va mai putea scăpa de ea. Și nici nu își dorea.

Peste un an, în decembrie, aveau să se căsătorească civil în Adana. Odată cu întâlnirea din casa tigrului anatolian, amândoi au înțeles că e inutil să se împotrivească. Urmau un drum care se va termina doar odată cu moartea lor.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Este poetă, prozatoare, călătoare literară și scenaristă. De-a lungul timpului, a publicat sub acest nume în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. Tot cu acest nume de autor a semnat volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023, precum și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.