Vă propunem o anchetă cu privire la ceea ce a însemnat și înseamnă cartea (implicit lectura) în viețile unor scriitoare/ scriitori români contemporani, anchetă inspirată de cea pe care „The Guardian” a găzduit-o până în 2021, numită „Books that made me”, care, la rândul ei, a fost inspirată probabil de ancheta apărută inițial în „The New York Times Book Review”, în 1984. În acest număr, a răspuns pentru cititorii Literomaniei traducătoarea și redactoarea de carte Ioana Văcărescu.
1. Ce citiți în aceste zile?
Printre cărțile pe care le tot citesc și răscitesc pentru muncă, zilele astea strecor și „Asasinul timid”, de Clara Usón, în traducerea excelentă a Marianei Sipoș. Am descoperit cartea asta datorită book club-ului „Reading Is Cool”, condus cu o mână de fier și de miere de Liv Tane. Și, cu toate că sunt mereu în urmă cu cititul, perseverez entuziastă. „Asasinul timid” îmi place mult, Usón reușește să scrie o cronică de familie în interiorul unui roman istoric scurt și zguduitor despre trecerea de la dictatură la democrație, în interiorul unor conversații cvasipersonale cu Camus, Wittgenstein și Pavese și, mai ales, în interiorul unor tăceri esențiale despre tot ce e mai important pe lume.
2. Care este cartea care v-a schimbat viața?
Nu știu dacă pot spune că mi-a schimbat viața vreo carte. Ceea ce e ușor cinic din partea mea, cred, având în vedere că eu cu asta mă ocup, cu făcutul cărților, și e o meserie care-mi aduce multă bucurie. Însă pot pomeni aici o carte care a schimbat felul în care privesc literatura și ce poate face ea, mi-a ridicat de pe ochi vălul clasicismului (oare există conceptul ăsta? sună a ceva ce-ar trebui să existe): „L-am servit pe regele Angliei”, a lui Hrabal. Eram foarte tânără, adolescentă, iar până atunci citisem mult, vorace, aproape orbește. Și aproape doar clasici. Ei, când am deschis cartea lui Hrabal, a fost ca și cum am întâlnit, în sfârșit, pe cineva care mi-a spus: „Uite ce ai voie să faci, uite cum se poate scrie, de fapt! Toate granițele, toate regulile care credeai că există – nu există”. Atâta libertate a fondului și a formei, atâta umor, atâta bucurie și tristețe în același dumicat de text.
3. Ce carte v-a influențat cel mai mult?
Am să răspund ca traducătoare, iar cărțile care m-au influențat cel mai mult au fost cele ale lui John Berger: „G.”, „Către nuntă” și „De la A către X”, în frunte cu „G.” Așa o luptă și o aventură a fost traducerea lor, încât sunt alta, datorită lor. Mai mult decât oricare alte cărți traduse, m-au pus în dificultate, m-au împins să caut, să mă zbat, să descifrez, să scriu. Scriitura lui Berger este extrem de complexă, de simplă în rafinamentul ei, are atâtea straturi ascunse în alte și alte straturi, încât e imposibil să nu te schimbe atunci când intri așa de intim printre rândurile ei.
4. Numiți cartea (sau cărțile) pe care nu ați reușit s-o (să le) terminați de citit.
O să sune ciudat, dar n-am reușit să termin o carte care mi-a plăcut mult. „Dulcele bar”, a lui J.R. Moehringer. Am auzit multe lucruri bune despre ea, m-am apucat de citit, părea, într-adevăr, genul de carte care te atrage în poveste și greu scapi de acolo fără să lași o fărâmă de suflet pe tejgheaua barului din copilăria micului J.R. Însă nu mi-a plăcut cum suna în română. Am abandonat-o, cu gândul de a o citi în original, în engleză. Încă n-am dus gândul ăsta la împlinire.
5. Numiți cartea pe care o dăruiți cel mai des.
Fără îndoială, „Vara în care mama a avut ochii verzi”. O dăruiesc în stânga și-n dreapta, îmi doresc să ajungă la cât mai mulți oameni. O găsesc desăvârșită. Subiect, perspectivă, scriitură, tot. Poate și pentru că am obiceiul să despic firele și cărțile în patru, ca redactoare, mi se întâmplă rar să am reacția asta, încântarea asta fără rezerve, față de un autor sau de o autoare, rar spre aproape niciodată. Însă în ceea ce o privește pe Tatiana Țîbuleac, o spun sus și tare: îi sunt admiratoarea numărul 1.
6. Care dintre cărțile secolului al XX-lea vi se par supraevaluate?
Ar fi multe de pomenit aici, dar primul (și, poate, cel mai notabil) nume care îmi vine în gând este Paulo Coelho. Pentru mine, cel puțin, cărțile pe care i le-am citit nu s-au ridicat la nivelul hype-ului creat. Am citit trei romane ale lui, sperând că voi descoperi și acel remarcabil ceva văzut de atâția și atâția oameni, însă n-am reușit.
7. Care dintre cărțile din literatura secolului al XX-lea vi se par subevaluate?
Și aici ar fi o listă lungă, cred, dar am să pun pe primul loc saga familiei Malaussène, de Daniel Pennac. În general, am sentimentul că lui Pennac i se face o nedreptate 🙂 Sigur, nu e nici pe departe un autor necunoscut, însă merită mult, mult mai mult. Mi-ar plăcea să convertesc cât mai mulți oameni, să se vorbească peste tot despre umorul lui mereu surprinzător, despre imaginația lui aparent fără limite. Dacă a avut vreo limită, sigur a hăpăit-o Julius, cățelul epileptic al lui Benjamin Malaussène – un tip foarte simpatic, cu o carieră înfloritoare de țap ispășitor și un număr îngrijorător de mare de frați și surori.
8. Numiți o carte pe care v-ați fi dorit s-o scrieți.
Cu riscul de a fi ușor monotonă, două dintre cărțile de mai sus. Sau poate c-ar fi mai corect să spun: doi dintre autorii de mai sus. Mi-ar plăcea să pot scrie ca Tatiana Țîbuleac în „Vara în care mama a avut ochii verzi” și ca Daniel Pennac în oricare dintre volumele despre familia Malaussène. Două stiluri diferite, aproape diametral diferite, dar care îmi plac nespus de mult, care mi-au adus o bucurie imensă cu fiecare pagină citită.
9. Ce carte ați recitit cel mai des?
Cea mai ușoară întrebare dintre toate 🙂 „David Copperfield”. Am avut o mare pasiune pentru romanul lui Dickens în copilărie, l-am recitit cu obstinație – de cel puțin treizeci de ori, fără vreo exagerare (da, am noroc că citesc repede). De atâtea ori l-am citit, încât am ajuns să știu pe dinafară pasaje întregi. Preferatul meu a fost dintotdeauna cel al luptei nesfârșite dintre mătușa Betsey și măgărușii care îi invadează grădina. Cu mintea și cu experiența de cititoare de acum, îmi dau seama că „David Copperfield” a fost, dincolo de poveste, cartea în fața căreia am putut avea cele mai sincere și mai puternice reacții. Cele mai simple trăiri, fără nuanțe de gri. Pe mătușa Betsey am admirat-o din toată inima, la moartea Dorei am suferit cumplit, pe Uriah Heep l-am disprețuit fără reținere. „David Copperfield” era o lume în care lucrurile și sentimentele nu erau complicate.
Ioana Văcărescu a tradus pentru prima oară o carte în anul 2006 și tot atunci a hotărât că asta vrea să facă tot restul vieții: să ajute la sosirea pe lume a cărților. Este traducătoare și redactoare de carte, a coordonat două imprinturi pentru copii și speră ca, într-o bună zi, să aibă suficient timp încât să citească tot ce și-ar dori. Și să redacteze. Și să traducă. În afară de literatură, mai iubește pisicile, cafeaua și marea – în ordinea asta.
Scrie un comentariu