„Bolyai la Timișoara. O epopee onirică” (fragment) de Caius Dobrescu

Vă invităm să citiți un fragment în avanpremieră din volumul „Bolyai la Timișoara. O epopee onirică” de Caius Dobrescu, apărut de curând la Editura Tracus Arte. (Literomania)

„Mi-am propus să compun, din fapte reale, dar și din viraje în oniric și imaginar, o poveste care să strîngă întreaga dramă a existenței lui János Bolyai în jurul unei experiențe revelatoare care se consumă în spațiul Timișoarei – și al celebrei Frontiere Militare a Imperiului Habsburgic din vecinătatea imediată a acesteia. Dincolo, însă, de orice fabulație, este evident că experiența meleagurilor bănățene l-a marcat definitiv pe marele matematician: după numai trei ani, el pleacă de aici ducînd cu sine malaria și reumatismul care îl vor însoți toată viața. Și vor contribui, după toate aparențele, la sfîrșitul său prematur, din 1860.

Cei trei ani petrecuți la Timișoara de pionierul geometriei neeuclidiene și al – cu propriile lui cuvinte – Spațiului Absolut condensează fascinația și groaza cu care mintea modernă descoperea lumile posibile: ceva între o eflorescență feerică și o explozie distrugătoare.” (Caius Dobrescu)

CÎNTUL II
MUREȘ, 1857 / TIMIȘOARA, 1825

Durerile de cap
sînt linii drepte,
în universul lor
de foc, dar drepte.

Crampele musculare
care-ți blochează gamba, tusea
țîșnind din plămîni, frisoanele
din tot corpul, fulgerările
de pe șira spinării –
sînt drepte.

Prin tot ce simți în floarea cărnii tale
pricepi, treptat, ce este linia dreaptă.

Instinctele noastre sînt drepte
incandescente – nu știu dacă și reflexele –
dar instinctele, da, categoric. Aviditățile. Fiindcă se pot
prelungi la infinit.

Măcar aici bătrînul Euclid
avea dreptate. E o axiomă.

De mult nu am mai citit o narațiune în versuri atât de inteligent construită, atât de firesc-experimentală, atât de inventivă, de stranie și de magnetică. În această «Epopee onirică», Caius Dobrescu este un desăvârșit alchimist ironic, care aglutinează timpurile vorbirilor, care amestecă granițele de orice fel până la armonioasa lor disoluție și reînvie «golemul» unei lumi crepusculare, misterioase, irezistibil de originale și ciudat de credibile.

Teodor Dună

CÎNTUL III
MUREȘ 1857 / DOMÁLD 1844 / GÖTTINGEN 1797

E-n sîngele nostru să călărim încontinuu,
pătimaș, să roim dinspre Soare Răsare
spre Soare Apune, să călărim din creierii
nopții pînă la crăpatul tunător
al zorilor.

Rozália spunea,
înspăimîntată, că mă văd vecinii.
Că mă aud. Deși doar eu mă auzeam.
Chiar la vioară cîntam numai acolo,
în inima pădurii, numai cu calul meu
și cu tine. Numai eu știam ce sunete
stranii făceau să-mi vibreze tot craniul.

Poate ai să întrebi,
drag Zoltán, unde
este acum vioara mea,
de ce n-o mai auzi.

Să știi că nu
e important că am amanetat-o.

Problema, autentica problemă,
este că strunele nu pot răbda
muzica mea mentală.
O, vei spune
că toată muzica este așa.
N-ai să greșești. Dar află că a mea
este cea mai mentală cu putință.

Mai dă-mi ceva timp, bietul meu,
bravul meu Zoltán, mai stai cu mine, mai agață-te
de viață, și-ai să mă vezi inventînd,
nu ca acum, o altă geometrie,
o altă lume, nu, asta e simplu,
ci o cu totul altă
Muzică.

În galop total, deci, înainte de
tunetul zorilor, cînd peste toate
e așternută o zăpadă neagră,
chiar și în plină vară.

Singur precum Sajnovics în stepe lapone.
Era acolo cu telescopul, crezînd
că va înțelege Mecanica Astrelori, și în loc
de asta, descoperind originile
limbii noastre.

Te vei ridica și vom merge
împreună, bietul meu Zoltán,
vom merge și vom tot merge,
așa cum Domnul Tatăl Meu povestea
că se plimba, în studenție, împreună
cu Gauss al lui – ore întregi, fără să-și
spună nimic, prin roua dimineții,
fiecare închis
în sipetul propriei minți.

Vom înainta, drag Zoltán, prin acest spațiu
pînăcînd va începe să se curbeze,
să se răsfrîngă peste sine însuși. Dar noi
nu vom ști, nu vom simți nimic,
pentru noi, traiectoria va fi continuă.

În timp ce vîntul timpului,
acest efect secundar al curburii,
va încerca să ne spulbere.

Timpul, da, care nu știu ce este,
pe care-l simt otrăvitor, ostil,
întors în contra mea, pus de dușmani,
de intrigantul Gauss, de tot Imperiul
Răului – timpul, care se umflă
în noi, gata să ne sufoce.

Vezi tu, de aceea
i-am întors spatele,
n-am vrut să știu de el.
În spațiul pur, în spațiul absolut
n-ai cum să putrezești.

Deci, vom înainta,
drag Zoltán, prin zăpada-ntunecată
a zorilor, cu riscul că din noi
nu va rămînedecîtrînjetul
craniilor noastre.

CÎNTUL IV
MUREȘ, 1857. DEMONUL

De tine, biete Zoltán, se tem toți.
Îți spun Bestia lui Bolyai. Cîte n-au
scornit pe seama ta, netrebnicii.
Burtăverzimea te urăște, o
umpli de groază, fiindcă ești al meu.
Fiindcă te-am asmuțit în contra lor
de cîte ori ne trimiteau jandarmii
pe cap, cu pîre mincinoase, ori
de cîte ori, sub mina lor bovină,
simțeam cum spionează pentru Gauss.
Probabil spun că te repezi să sfîrteci
copii din leagăn, că privirea ta
le lasă sterpe pe femei și vaci,
sau că încremenește corbii-n zbor.
Nici pe memoria turcilor sălbatici
nu apăsară acuze mai grele.

Caius Dobrescu, n. 1966 la Braşov. Volume publicate: POEZIE: 1991– „Pauză de respiraţie”, împreună cu Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea; 1994 – „Efebia”; 1994 – „Spălîndu-mi ciorapii”; 1998 – „Deadevă”; 2006 – „Ode an die freie Unternehmung”, Ottensheim, Edition Thanhäuser (pentru care a primit în 2009, împreună cu traducătorul în germană, Gerhardt Csejka, premiul oraşului Münster pentru poezie europeană); 2009 – „Odă liberei întreprinderi”; ROMAN: 1994 – „Balamuc sau pionierii spaţiului”; 2007 – „Teză de doctorat”; 2010 – „Euromorphotikon”, roman în versuri; 2011 – „Minoic”; 2017 – 2021, cinci romane în seria crime: „Parazitul prietenos”; ESEU: 1998 – „Modernitatea ultimă”; 2001 – „Inamicul impersonal”; 2001 – „Semizei şi rentieri. Despre imaginarul burgheziei moderne”; 2004 – „Mihai Eminescu. Monografie”; 2013 – „Plăcerea de a gîndi”. A fost Fulbright Fellow la Universitatea din Chicago. Este profesor de teoria literaturii la Universitatea Bucureşti.