O proză de Ștefan Toma

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este: literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei, vă propunem o proză evocatoare semnată de Ștefan Toma.

Cu spatele la casă

Ștefan Toma

Cred că aveam vreo nouă sau zece ani, sincer să îți spun nici eu nu mai țin bine minte, a trecut ceva timp de atunci. Dar de ce am început cu asta? Ah da, stai, că uitam ce voiam să îți spun, e important pentru mai târziu.

Sau nu știu, o fi? Îți dai tu singur seama. Așa, probabil mai important decât vârsta era faptul că se terminase școala, era deja luna iulie, iar cireșele din pom erau o amintire frumoasă.

Aveam un singur cireș în toată livada, restul de pomi erau fie pruni, fie corcoduși. Parcă mai aveam totuși un vișin pitic, care, împreună cu cireșul, făceau notă discordantă. Erau dispuși pe patru rânduri, cam cu doi-trei metri distanță între ei, și se întindeau înspre orizont cât puteai cuprinde cu ochii. Undeva se termina livada, dar finalul ăla părea atât de îndepărtat încât mă gândeam la el ca la un loc de pe alt tărâm. Ceva despre care știai că există, dar la care nu prea cutezai să te gândești. Fiecare copac dintre cei care compuneau livada era deja în plin proces de coacere a fructelor, care mai târziu, înspre toamnă, urmau să fie culese, așezate în butoaie mari de plastic albastru și lăsate în pivniță până când tata le hotăra soarta. De cele mai multe ori, urmau să fie parte din procesul de fabricare a țuicii.

În fața cireșului, care se afla pe al doilea rând de pomi, era o vie care rodea struguri albi, dintr-aceia care au boabele atât de îngrămădite încât parcă îți vine să muști din ei și nu să încerci să îi mănânci separând bob cu bob. Totul era împrejmuit cu un gard de sârmă ghimpată care desena x-uri, linii paralele, și alte figuri geometrice care îmi aminteau de temele pe care trebuia să le termin până când începea noul an școlar în septembrie. Din loc în loc mai erau stâlpi ruginiți, maronii, în care își făcuseră cuib viespi care mai roiau prin livadă. Intrarea se făcea pe laterala ei din dreapta, unde un soi de îngrămădeală de șipci, sârmă ghimpată, plăcuțe mici de fier și cuie alcătuiau o poartă pe care trebuia să o tragi cu forță și pe lângă care, pentru că nu avea balamale și de cele mai multe ori se opintea în iarba care îți ajungea până la genunchi, trebuia să te strecori atent ca să nu ți se agațe tricoul sau pantalonii în ea.

Imediat cum se termina Paștele și intram în luna mai, singurul lucru la care mă gândeam și care îmi ocupa sinapsele de cele mai multe ori ca un zgomot de fond care pe măsură ce timpul trecea devenea din ce în ce mai strident, era să ajung acolo în livadă nu mai târziu de terminarea școlii. Importanța aspectului nu mai era dezbătută în familia noastră, pentru că atât tata, cât și mama știau ce eșec personal mi-aș atribui dacă aș rata acest eveniment atât de important. Se mai întâmplase o dată, cu vreo doi ani în urmă, când nu reușisem să ajung în livadă la timpul potrivit pentru că ni se defectase mașina (avea să fie, urma să aflu în câteva luni, ultima vară înainte ca tata să cumpere una nouă) și nu aveam cum să mergem și atunci am stat cu frica-n suflet, sperând că, atunci când aveam într-un final să ajung, cireșul încă să nu fie pustiit. Nu avusesem noroc și chiar dacă începusem să alerg spre livadă, sărind peste șanțul care era deseori uscat, pe poteca ierboasă care împărțea de-a dreapta și de-a stânga grădinile și care acționa pe post de hotar între grădina noastră (unde erau deseori roșii, ardei, dovleci, praz și porumb) și a vecinilor (unde se găseau mai cu seamă vinete, gogoșari și varză), ca și cum miimile alea de secundă pe care le câștigam alergând și nu mergând încet, cu atenție, aveau să decidă ceea ce urma, inevitabil și implacabil, să găsesc.

Alergam parcă împins de la spate, sperând să nu calc strâmb pe poteca îngustă. Parcă și mi se agățase tricoul în poartă, nici nu mai știu, dar ochii îmi căutau coroana cireșului, așteptând parcă, să găsească forma fructelor mult dorite. Iar când într-un final am ajuns aproape de el, patru ciori mă priveau curioase de pe crengile de sus, în timp ce, cu ciocul lor negru și lung, mâncau din cireșele rămase. Inima mi se urcase în gât, simțeam cum îmi bătea fix deasupra cutiei toracice, simțeam că nu mai puteam respira și atunci am strigat nervos la ele, sărind pe loc și arătându-le amenințător pumnul: „Ușșș! Plecați! Valea de-aici!”. Au zburat, probabil compătimindu-mă pentru că pierdusem startul sezonului. Ce lăsaseră în urma bătăilor de aripi mi-am jurat că nu mai vreau să văd vreodată. M-am suit în copac și am căutat, cu speranța încă acolo într-o parte a inimii, dar tot ce am putut vedea erau doar sâmburi de cireșe încă atârnați de codițe și pe ici pe colo câte o cireașă rămasă nemâncată pe sfert. Cireșul mă așteptase, ca în ceilalți ani, pregătindu-se tot anul pentru momentul ăsta. Iar tot ce izbutisem eu era să-l las pe mâna ciorilor, care probabil i-au șoptit batjocoritor că prietenul lui, cel care în alți ani stătea ore în șir cățărat printre crengi îndopându-se cu cireșe, nu mai avea să vină.

Voiam să pot da timpul înapoi, să fac cumva să ajung mai devreme acolo, poate să vin singur cu trenul și să șterg cu buretele soarta cireșelor din anul ăla. Nu știu dacă aș fi reușit, dar aș fi vrut să încerc. Ardeam de dorință să schimb viitorul. M-am dat jos din pom și m-am întors agale pe cărare către casă. Pe drumul înapoi, am trecut pe lângă vișinul pitic. Nu-l văzusem la venire, gândul și toată ființa mea fiind atunci ațintite spre imaginea cireșului. Avea câteva fructe coapte, lucioase. M-am oprit. N-am cules niciuna.

Am fost foarte descumpănit și deși în sinea mea dădeam vina pe afurisita aia de mașină care tocmai atunci își găsise să se strice, vreo câteva zile mai târziu, mama îmi adusese o pungă de cireșe pietroase, la fel cu cele din livada noastră, pesemne luată prin troc de la vreun vecin. Înșiruirea asta de imagini, emoțiile pe care tot mi le aduceam aminte și pe care încă mai puteam să le simt aproape de piept, marcate de lacrimile care îmi încețoșau privirea pe drumul străbătut prin grădină către casă, aveau să îmi aprindă în mine o îndârjire pe care și astăzi o caut.

Dar să revenim la ce urma să îți povestesc. Anul ăla nu mai ratasem întâlnirea cu cireșul și chiar dacă nu mi-a purtat pică și nici nu mi-a reproșat că l-am lăsat pradă ciorilor, eu tot îmi mai găseam motive să îmi fac mustrări de conștiință. Ajunsesem așadar cu mult înaintea prădătorilor și chiar dacă nu toate fructele erau pe deplin coapte și mai aveau pe ici pe colo pete verzi-gălbui, nimeni și nimic nu m-a mai deranjat din orele alea aproape ritualice în care, cocoțat în copac, mă îndopam cu cireșe, uitându-mă din înaltul pomului la tot ce îmi oferea văzduhul: casa noastră, cu etaj dar fără scară, în podul căreia porumbei gri-albicioși își făceau cuiburi, la dreapta casa vecinilor, fără etaj, cu un coș de fum cărămiziu și poarta din spate, care dădea spre grădină, recent vopsită în negru. Mai apoi, la stânga, un mic hățiș după care se întrevedea casa altor vecini. Dacă îmi întorceam capul mai spre stânga, vedeam grădini puse în straturi, iar pe ici pe colo niște solarii înfășurate într-un plastic lăptos, delimitat de un schelet de fier.

În depărtare, era ce toți copiii de acolo numeam „islaz”, în definitiv o pășune pe care își găseau locul fie vaci, fie oi, și care era tăiat de șoseaua pe care circulau îndeosebi TIR-uri și microbuze.În stânga avea râul Prahova care își croia drumul început din creierii munților (așa ne gândeam noi pe atunci) și în dreapta era un canal despre care oamenii din sat spuneau că era pentru irigații, dar pe care nimeni nu își aducea aminte când l-a văzut ultima oară funcțional. Nu le deslușeam din cireș, dar știam că islazul era cotropit de dihori și cârtițe, care își trasau nestingherite tunelurile subterane.

De aici, din coroana cireșului din ce în ce mai lipsit de fructe pe măsură ce orele se scurgeau și soarele își continua traseul spre apus, totul părea liniștit, la locul lui. Nimic nu era greșit în lume și nimic nu avea să îmi aducă vreo bănuială în legătură cu ce avea să urmeze. Împlinit, lăsându-mi capul pe spate și închizând ochii, punctul acela de inflexiune al anului era socotit un succes. Puțin îmi păsa de struguri sau de alte fructe, poate pentru că erau la tot pasul. Iar din discuțiile pe care le aveam cu copiii din gașcă, aflasem că nimeni nu prea ducea lipsă de ele. Poate și de asta îl rugasem pe tata să îmi planteze și un alun pentru ca să nu mai fiu nevoit să tânjesc la ceea ce vecinul nostru de peste drum avea imediat după gard: un alun mare, impunător, care era acolo probabil de când el era de vârsta mea. Din păcate, alunul pe care îl plantase se uscase la vreo doi ani după aceea, și tata mi-a spus că pământul din curtea noastră nu era poate cel mai potrivit pentru așa un copac. Și că poate un păr sau un gutui aveau să își găsească mai bine locul acolo și aveau să dea mai multe roade. Nu îmi plăceau fructele alea, dar n-am mai protestat. Am dat din umeri și am continuat să mă gândesc cum era dacă alunul ăla tânăr ar fi fost încă acolo.

Copiii din sat începuseră deja să-și strige unii altora din drum sau de peste garduri, să bată mingi dezumflate de ciment, să meargă înspre islaz cu papucii trași prin praf și cu sticle de suc refolosite, umplute cu apă de la fântână. Eu îi auzeam din livadă, din vârful cireșului, și nu știam dacă îmi venea să cobor printre ei sau să rămân acolo, singur, cu cireșele mele și cu cerul liniștit care nu-mi cerea să vorbesc, să alerg sau să mă prefac că știu cum se joacă „rațele și vânătorii”.

Într-un final, ghiftuit, am luat drumul cărării care ducea înapoi înspre casă, fără vreun plan foarte bine conturat în minte, lăsând parcă seara aia să mi se desfășoare în față cu toate oportunitățile și ocaziile ei, eu urmând să îmi aleg ce îmi plăcea, ca și cum aș fi fost pus în fața unui mic dejun cu bufet suedez și singura mea grijă era să aleg îndeajuns de bine încât să nu îmi pară rău de celelalte lucruri pe care le las deoparte.

A doua zi, dis-de-dimineață, m-am trezit și parcă eschivând cu mare fler rugămințile mamei de a mânca totuși ceva înainte să ies afară, mi-am făcut drum spre casa lui Gabriel, care se afla un pic mai sus pe uliță, sperând să se fi trezit și să fie gata să iasă și el afară. Încă mă mai deranjau întrebările oamenilor care deseori stăteau parcă de strajă răzleți la buza porților însă în acea dimineață probabil că majoritatea erau la biserică astfel încât n-am mai fost nevoit să răspund stingherit la tirada de „Da’ tu al cui ești?!” care, deși mereu primeau răspunsuri, niciodată nu părea să le fie îndeajuns sau poate oamenii ăia vedeau așa de mulți copii veniți în vacanță încât fețele se schimbau între ele și niciodată nu erau siguri dacă destinatarul întrebării era un vechi suspect sau cineva nou.

— Gabrieleee! Gabrieleeeeee! țipam eu din fața porții, lipindu-mi nasul și strivindu-l ușor de lemnele printre care încercam să trag cu ochiul, doar-doar prind pe cineva prin curte.

Niciun răspuns.

— Gaaaaaabriiiieeeeleeeeeeeeee! răcnesc eu încă o dată, înălțându-mă un pic pe vârfuri ca și cum aș fi putut să amplific astfel traiectoria sunetului, ajutându-l, în mintea mea, să pătrundă mai bine în curtea și prin pereții casei lui Gabriel.

Aud că se deschide un geam și mai apoi, la câteva secunde, ușa de la intrare.

— Care ești, mă? cere să afle o voce pe care imediat am recunoscut-o ca fiind cea a bunicii lui Gabriel.

— Sărut mâna, tanti Doina! Sunt eu, Lucică a lu’ Picioruș, mă prezint eu împreună cu toate detaliile care să mă identifice direct. Neștiind câți alți Lucică sunt în sat, a lu’ Picioruș nu eram decât eu.

— Aaaa, ce faci, mă copile? Ai și ieșit pe uliță așa devreme? Gabriel doarme încă, puturosul. Vrei să-i zic când iese să vină la tine la poartă?

— Nu, bre, sărut mâna. Mai vin eu mai încolo atunci, îi zic dându-mi seama că planul meu de a începe ziua în compania prietenului meu mai avea să aștepte.

— Hai bine. Mă-ta mare ce face? mă întreabă iscoditor tanti Doina.

— Ce să facă, bre, pregătește niște flori și ce-a mai cules ieri de prin grădină să se ducă la oraș la piață. Cred că se întoarce abia diseară, după aia, nu știu, îi mărturisesc eu.

— Zi-i că îl trimit pe Costică mai încolo pe la ea să ia niște pastile de cap și o litră de țuică.

— Da, bre, îi zic. Sărut mâna!

Și plec înapoi spre casă, transformat pe loc în mesager. Bunica mai primea din când în când, atunci când treceam noi pe acolo, medicamente și fel de fel de lucruri pe care mama le aducea de la farmacia la care lucra. În timp, bunica și-a dat seama că mama mereu îi aducea mult mai multe medicamente decât avea ea nevoie și dacă ținea de ele n-avea decât să le arunce atunci când nu mai erau bune de nimic, așa că, pe lângă comerțul cu țuică pe care îl practica de ceva timp, și-a adăugat pe un meniu imaginar de servicii și diferite medicamente precum pastile de cap, de burtă sau, atunci când mergeam vara acolo și stătea și mama cu noi îndeajuns de mult timp, injecții cu vitamine.

După ce îi zic bunicii tot ce mi-a zis tanti Doina, rămân așa în curte sub coroana împletită de vie, având parcă în față mai multe drumuri pe care aș putea să pășesc și cântărind foarte bine dilema în care mă găseam. Cerul era de un albastru palid și cuprinzător, nu era niciun nor desenat pe el. Zăream doar niște linii albicioase care se destrămau cu cât mai mult le țintuiai cu privirea. Satul nostru, băgam de seamă, se afla fix sub niște autostrăzi aeriene foarte circulate pentru că nu de puține ori îmi aduc aminte că stăteam în livadă, cu spatele lipit de pământul în care își întindeau prunii rădăcinile, uitându-mă la avioanele care își croiau drum prin văzduh, gândindu-mă la ce făceau oamenii dinăuntru, de unde veneau și unde se duceau, erau singuri sau mergeau în familie, ce i-a mânat să se urce în avion și să meargă acolo unde merg? Îmi puneam întrebările astea fără să aștept ca vreun răspuns să-mi cadă de acolo de sus, dar cumva dându-mi îndeajuns de multe idei astfel încât să îmi imaginez eu fel de fel de scenarii și motive pentru oamenii cei din avioane.

Nici nu apuc să mă gândesc ce vreau să fac în continuare că aud vocea mamei care mă cheamă. Aflu că vrea să mă duc până la magazinul de după curbă să cumpăr niște făină și un borcănel mic de cremă de ciocolată. Îmi pune în mână banii și îmi spune să fiu atent să nu mă păcălească la rest. Dau ochii peste cap, în semn că sunt deja îndeajuns de mare încât să nu mai fie nevoie să îmi reamintească lucrul ăsta. Dar pesemne că se gândește că, necunoscându-mă foarte bine, neștiind sau neaducându-și poate aminte al cui eram, vânzătorul de la magazin putea cu ușurință să își pună niște bani deoparte din cei pe care aveam să îi dau. Mă asigur că nu a uitat nimic, nu din cauza că aș fi fost eu prea grijuliu ci pentru că nu voiam să mă mai trimită din nou acolo din cauză că uitase să îmi spună toată lista de cumpărături. Nu îmi făcea plăcere să mă duc pentru că pe drumul până acolo trebuia să trec prin fața caselor unor copii cu care nu mă înțelegeam prea bine și care, de fiecare dată când mă vedeau, își făceau timp să se bage în seamă cu mine și să îmi dea de înțeles că nu eram bine primit acolo, în satul lor. Îmi doream să existe mai multe magazine în sat, nu doar unul, și nu doar cel de după curbă. Dacă ar fi deschis unul în partea cealaltă, spre islaz, aș fi fost mult mai bucuros să merg ori de câte ori era nevoie dar cum în zona aia a satului singurul magazin era cel pe care mai toți îl știau drept „cel de după curbă”, atunci n-aveam ce să fac decât să îmi iau inima în dinți și să mă rog la toți sfinții cunoscuți și necunoscuți să nu fie nici unul dintre copiii ăia la poartă atunci când mă duceam eu la cumpărături. De obicei nu mergeam singur, ci fie cu bunica, fie cu mama, dar acum părea că amândouă aveau alte planuri și, deși nu era nici pe departe prima oară, mă duceam singur. Eram deja mare, nu mai aveam nevoie de însoțitor. Sau cel puțin așa îmi plăcea să mă amăgesc.

Iau plasa din cui, pășesc spre poartă, inspir și expir adânc, pregătindu-mă parcă pentru corvoada ce cu siguranță avea să urmeze, și încep să pun un picior în fața celuilalt în drum spre magazin. Corcodușii și duzii care se iveau de după gardurile vecinilor erau toți parcă mai aplecați spre pământ și nu mai avea să dureze mult până când urma ca toate fructele galbene-roșii căzute pe jos să fie adunate cu răbdare și greutate în găleți. Elaborarea țuicii nu îmi era ceva străin și, deși nu pot spune că îmi plăcea mirosul emanat, era o parte a anului pe care o fructificam pe cât de mult puteam, mai ales că aveam bătută palma cu tata să îmi dea bani în funcție de câte găleți de corcodușe puteam umple.

Uitându-mă în față, văd niște siluete de copii la poarta lui Alex, unul dintre copiii cu care nu mă înțelegeam prea bine. „Asta e, ce-o fi o fi” îmi zic în gând și, luându-mi inima în dinți, îmi tot trec prin gând scenarii legate de ce mi-ar putea spune dar mai important era cum urma eu să răspund.

Nu apuc să mă apropii foarte mult că deja îi văd că se dau jos de pe bancă și o iau încet spre drum. Semn nu tocmai bun. Încleștez degetele pe pungă și mă pregătesc pentru ce e mai rău. Mă uit peste umăr și îmi dau seama că încă mai am timp să mă întorc, să îi evit, să mă fac că am uitat ceva acasă. Dar apoi cu siguranță mama avea să mă întrebe de ce m-am întors cu mâna goală, așa de fraier am fost încât mi-a luat vânzătorul toți banii fără să îmi dea nimic? Nu puteam să risc o asemenea rușine. Încetinesc pasul, știind că urma să fiu oprit și nu le cedez șansa. Erau trei. Alex nu era printre ei.

— Ce faceți, mă? Alex nu s-a trezit încă? întreb eu șovăitor, încercând să mimez un ton relaxat, prietenesc chiar.

— Ce mai zici, mă Lucică? Când ai venit? mă întreabă Mihai, unul dintre ei.

— Acum câteva zile, da nu știu cât stau, îl mint eu nonșalant.

— Băi, tu ziceai că colecționezi abțibilduri cu fotbaliști, nu? intervine Ionuț.

— Da, aș avea câteva dubluri dacă vreți să facem schimb. Ce aveți? întreb eu un pic circumspect, luat parcă prin surprindere de lipsa uzualelor etichete pe care verbal mi le lipeau pe spate, precum „blondule” sau „orășeanule”. Ori reveniseră la sentimente mai bune față de mine acum că cu toții eram un pic mai mari, ori poate chiar le venise mintea la cap. Sau poate vorbise bunica mea cu bunicile lor atunci când nu eram aici, zicându-le să fie mai amiabili și mai puțin agresivi cu mine. Deși eu nu îi zisesem nimic bunicii (sau mamei sau tatei) de problemele pe care grupul lui Alex mi le făcea pentru că nu voiam să par un laș, bunicile sigur aveau puterea asta supraomenească de a vedea dincolo de ce alegeam eu să nu îi spun.

— Noi n-avem, da’ zicea Alex că dacă te vedem să îți spunem că vrea să facă schimb cu tine. Te bagi, nu?

— Da, mă, normal. Da’ el unde e?

— E plecat la oraș cu taică-su, da’ mai pe seară se întoarce. Ce zici, vii pe aici? Asta dacă n-ai nimic de făcut, normal.

— Da, hai că văd eu, răspund parcă din ce în ce mai surprins de schimbul ăsta amical de replici. Hai că mă duc la magazin să iau ceva că m-a trimis mama și mă așteaptă. Ne vedem diseară!

— Hai, salut, salut.

Toată nervozitatea, stresul și anxietatea pe care le strângeam în pumni ca nu cumva să mi se împrăștie pe jos în văzul tuturor îmi dispăruseră, se evaporaseră, asemeni liniilor albe pe care avioanele le lăsau pe cer. Nu mai aveam multe lipsuri din albumul de fotbaliști și, dacă aveam noroc, poate Alex avea fix ce îmi trebuia mie, fix ultimele piese lipsă pentru a completa tot tabloul. Acasă încercasem în zadar să dau peste câteva abțibilduri și mă cam mulțumeam cu gândul că, dacă nu avea ceva ieșit din comun să se întâmple, albumul ăla urma să rămână necompletat. Ar fi fost prima oară în trei ani de când începusem, prima oară cu tata, să completăm albume de fotbal. Era ceva magic în deschiderea plicurilor cu jucători, grija cu care trebuia să rupi hârtia astfel încât să nu atingi colțurile abțibildurilor și apoi febra cu care degetele separau jucătorii ca ochii să decidă dacă să se bucure sau nu.

După ce cumpăr ce trebuie de la magazin, număr atent restul, dau „Mulțumesc!” și mă întorc spre casă. Salut prietenește pe cei care în alte veri îmi făceau zile fripte și le strig:

— Diseară pe la un 8-9 cam așa, sunt aici!

— Bine! Salut! îmi răspund ei în cor.

* * *

Era deja seară. Aerul începuse deja se mai răcească, lăsând în urmă arșița zilei. Gabriel, aflasem între timp de la mama, se îmbolnăvise și nu a mai putut să iasă afară. „Ce păcat!” mi-am zis, gândindu-mă că poate trec pe la el și îl iau cu mine la schimbul cu Alex. Mă duc și îi spun mamei că o să ies afară până la Alex a lu’ Pălămidă. Îmi iau albumul și cutia cu dubluri și mă duc în goană spre poarta în fața căreia avusese loc acea întâlnire parcă între prieteni vechi de azi-dimineață.

Alex, Mihai, Ionuț și Vasi erau deja acolo pe bancă, așteptându-mă.

— Hai noroc, Lucică. Văd că ți-ai adus și albumul, îmi zice Alex.

— Da, Alexe, ia zi, ce ai la schimb? întreb eu direct.

— Dă-mi și mie cutia aia să văd dacă am nevoie de ceva de acolo, îmi întoarce el.

Îi dau timid cutia, așteptându-mă totuși să îmi spună ce numere avea drept dubluri, ce avea nevoie și apoi să batem palma.

Îmi ia cutia și începe să scotocească prin dubluri, ceilalți trei făcându-se paravan în spatele lui. Nu prea îmi convenea situația, dar nu aveam ce să fac, speram doar să reușesc un schimb echitabil. Îl văd pe Alex cum împarte turnul de dubluri în altele mai mici și începe să le răsfrângă, căutând parcă ceva de preț, ceva ce îi lipsea. Observ atunci că nu își adusese albumul. Îmi spun că nu e mare chestie, poate și l-a lăsat în casă, poate nu avea nevoie să îl aducă.

— Uite, Alexe, eu aș avea nevoie de 378, 521, 62, 865, 128, 651 și 72. Doar astea îmi mai lipsesc să îl termin. Tu ce zici, te bagi și la următorul? încerc eu să mă conving că totul încă era prietenesc între mine și ei.

Îl văd că își pune deoparte șapte abțibilduri. În spatele lui, Vasi îi șoptește ceva lui Mihai care îi face cu ochiul.

— Uite, Lucică, eu de astea șapte am nevoie. Și din alea de ziceai tu am doar patru. Facem schimbul? Mă țintuiește cu privirea în timp ce mă întreabă.

Înghițind puțin în sec la propunerea nu tocmai echitabilă, dar bucuros fiind că așa rămâneam doar la un singur abțibild lipsă, îi zic:

— Bine, hai. Batem palma!

— Băi Lucică, ia dă și tu un pic albumul ăla încoace că eu nu am, îmi spune Vasi întinzându-și mâna, cu degetele răsfirate.

Cu toate cele patru perechi de ochi ațintite către mine, îi dau șovăitor albumul lui Vasi, care îl înșfacă și începe să îl răsfoiască, uitându-se la fiecare pagină completată în parte.

— Mișto albumul. De când strângi la el?

— De vreo zece luni, băi Vasi, îi răspund eu, încercând să îmi aduc aminte că dintr-o dată eram prieteni.

— Aha, mișto, mișto, îmi zice Vasi parcă tărăgănându-și ultimele cuvinte.

— Da, e chiar tare. Auzi, dar dă-mi-l și mie un pic înapoi că nu mai știu exact dacă era 378 sau 388 de care aveam nevoie și să nu mă încurc, îi zic eu folosindu-mă de minciuna asta ca să am din nou albumul în propriile mâini, unde simțeam că era ferit de orice privire iscoditoare. Îmi trecea prin minte atunci, ca un fulger, că poate era mai bine dacă îmi aduceam doar dublurile.

— Hai, mă, mai lasă-l și pe el un pic, blondule, îmi trântește de colo Mihai.

— Nu, mă, gata, dă-l încoace, îi zic eu și mă reped să i-l iau din mână.

Vasi îl ține totuși cu două mâini și atunci când dau să îl iau înapoi, apucă strâns de foi.

— Vasi, lasă-l, te rog eu! îi zic, parcă implorându-l.

Mă privește fix în ochi și trage și mai tare înspre el. Atunci îmi dau seama că nu avea de gând să mi-l înapoieze. Prins între pericolul momentului și probabil ce avea să se întâmple, trag tare de el și Vasi rămâne în mână cu 4 foi completate cu jucători. Într-o fracțiune de secundă mă întorc și încep să fug spre casă, lăsând în urmă cutia cu dubluri și cu albumul rupt fluturându-mi într-o mână. Trec câteva secunde, sau să fi fost oare mai mult, și aud:

— Fugiți după el, băi! le comandă Alex băieților asemenea unui general care ordonează un asalt asupra liniei de front inamice.

Cu lacrimi în ochi și inima bătându-mi în gât, ajung la poartă, picioarele băieților fiind încă în goana lor spre ce mai rămăsese din album. O deschid, intru repede și mă duc fix spre Haiduc, care stătea cuminte în țarcul lui.

— Lucică, hai un pic, mă, să vorbim, că ți-ai uitat dublurile! mă îmbie cu glasul lui Alex, de după poartă.

Îi desfac lui Haiduc poarta și îi strig, orbit de furie:

— Mușcă! Mușcă! Ia-i!

Haiduc vede siluetele copiilor prin poarta de la drum care era încă deschisă și nu pierde nici o secundă. Văzându-l, băieții își dau seama de ce urma să se întâmple dacă rămâneau pe loc și îi văd dispărând imediat. Mă gândesc că încă au timp să ajungă până în fața porții lor, dar nu știu dacă Haiduc avea să îi alerge până acolo sau nu. Nu prea obișnuim să îl lăsăm afară pentru că e foarte greu să îl băgăm la loc după aceea. Dar atunci, în momentul ăla, nu am putut să mă mai gândesc la nimic altceva.

Nu mai aud nimic. Mă uit spre poarta rămasă deschisă prin care Haiduc a țâșnit și îmi dau seama că, dacă îi prinde din urmă, nu se va sfârși bine pentru mine. Dar nu mă pot mișca. O parte din mine își dorește să îi sfâșie în bucăți.

Haiduc se întoarce după câteva minute, și se duce la loc în țarcul lui, parcă făcându-mi semn cu capul să îi leg poarta, nu cumva să își dea seama mama sau tata de ce tocmai am făcut. Urma să rămână secretul nostru. Am încuviințat din cap și după ce i-am legat poarta, m-am dus în casă, ascunzând albumul distrus, gândindu-mă doar la ce s-a întâmplat.

Vara aia, Gabriel nu a mai ieșit din casă.

Ştefan Toma (n. 1989) scrie proză scurtă ca un mod de a păstra urmele lucrurilor care se pierd: o casă, o voce, o după-amiază. Trăiește în Valencia, dar își poartă cu el locurile din care a plecat, cu toate faliile lor discrete. Îl interesează memoria afectivă, tăcerile dintre oameni și felul în care, uneori, ceea ce pare banal capătă greutate înapoi, la distanță. Lucrează la o serie de povestiri și încearcă, încet, să-și găsească vocea într-un prim roman.