Și, pînă la urmă, ce este o „carte”? Noțiunea însăși e problematică. Sensurile ei au variat în timp.
Cartea a desemnat, în același timp sau succesiv, multe „lucruri”: un obiect fizic, un artefact (rotulus, codex etc.), o marfă, un obiect profan, un obiect sacru, venerat (Biblia), un număr de pagini (49 sau/și mai multe), o înșiruire de semne fără spații între ele, o succesiune de cuvinte, un text care spune minții ceva (un obiect simbolic), o enigmă, ceva care dă bătăi de cap, palpitații, un „text” de anumite dimensiuni despre care un „paratext” afirmă că este o carte (opinia lui Gérard Genette), un obiect virtual, o entitate pe cale de dispariție, un vestigiu, ceva mort și îngropat, prilejul unui necrolog intitulat „The End of Books”, ceva care tocmai a înviat într-o formă complet diferită, un spectru care bîntuie Europa, Asia, cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, ba și Antarctica, o sursă de emoții și plăceri (mai mult sau mai puțin vinovate), ceva care ucide orice viață în cititor, un exemplar prețios, indiferent, demn de dispreț, un dar, semnul unei temeri, o pricină de dispute, un oximoron etc.
Mulți înțeleg prin carte un obiect oarecare și o tratează în consecință: ca pe un lucru inert, un teanc de foi. Și, înainte de orice, cartea chiar este un lucru măcar pentru o parte dintre cumpărători, o posesiune, un ornament domestic, o proprietate neutră, o podoabă, un semn de noblețe, de elevație spirituală. Exact asta subliniază și Leah Price într-o lucrare recentă („How to Do Things with Books in Victorian Britain”). Seneca a înțeles de la început confuzia (cf. „De tranquilitate animi. Ad Serenum”, IX: 1-7): oamenii achiziționează cărți pentru a-și decora odăile, pentru a-i impresiona pe musafiri, din snobism, din slăbiciune, din inocență…
În plus, toată lumea a folosit/folosește (măcar o dată în viață) o carte într-un scop care nu coincide cu lectura ei, face abstracție de text: pe vremuri (poate și azi), domnișoarele care voiau să meargă drept (la țintă) o purtau pe creștet (ca exercițiu particular), iar soldații o puneau în buzunarul din dreptul inimii; de multe ori, glonțul s-a oprit în carte, printre pagini; există în romanul lui Kurt Vonnegut, „Abatorul cinci sau Cruciada copiilor”, un pasaj care vorbește tocmai despre un astfel de norocos, Roland Weary. Cartea l-a salvat. Glonțul n-a ajuns să-i străpungă pieptul. Pînă la urmă, l-a răpus o banală infecție la un picior.
Definițiile nu m-au mulțumit, așadar, niciodată, dar am reținut din ele ideea, cultivată de erudiții cei mai versați, că o carte bună este o carte care te silește (ori te îmbie), de îndată ce ai terminat-o, s-o recitești, sau măcar să meditezi la această posibilitate cu adevărat înfiorătoare. Mai mult: o carte bună (un „clasic”, „a great book”) are, în opinia specialiștilor, trei însușiri: este interesantă, memorabilă și lizibilă (adică îți impune s-o recitești).
În articolul „Why Read the Classics?”, publicat în „The New York Review of Books” (vol. 33, nr.15, 1986) și tipărit în volumul cu același nume, Italo Calvino a găsit și mai multe însușiri. Cel puțin 14. Voi mai vorbi despre clasici și capodopere.
Scrie un comentariu