Pentru că în aceste zile am recitit din „În căutarea timpului pierdut”, am simțit nevoia să caut și mărturii legate de capodopera lui Marcel Proust. Astfel am dat și peste câteva scrisori în care Proust dezvăluia câte ceva legat de personajele romanului, dar și de travaliul scrierii. Am selectat, pentru acest număr al Literomaniei, o scrisoare adresată lui Marie Scheikévitch, prietenă a scriitorului francez și o cunoscută personalitate a lumii literare și artistice pariziene de început de secol XX. Scrisoarea a apărut la noi în revista „Secolul 20” (nr. 4/ 1965), în traducerea semnată de Iulia Soare. (Bozz)
CĂTRE DOAMNA SCHEIKEVITCH
Doamnă,
Ați dorit să aflați ce s-a întîmplat cu doamna Swann cînd a început să îmbătrînească. E cam greu să vă rezum întîmplările vieții ei. Vă pot spune că s-a făcut și mai frumoasă:
„Lucrul acesta e explicabil mai ales dacă ne gîndim că ajungînd la maturitate, Odette își descoperise în sfîrșit, sau poate își inventase o fizionomie personală, un «caracter» neschimbat, un «gen» de frumusețe; și peste niște trăsături răvășite care mult timp fuseseră lăsate pradă capriciilor aleatorii și neputincioase ale cărnii, luînd după o oboseală oricît de neînsemnată, anii drept clipe, un fel de moliciune trecătoare, trăsăturile acestea îi alcătuiseră, de bine de rău, potrivit cu dispoziția și cu înfățișarea ei, un obraz oarecare, un obraz de fiecare zi, lipsit de formă și plin de farmec – peste aceste trăsături Odette așternuse o mască fixă, care semăna cu o tinerețe nemuritoare.”
Veți vedea că în jurul ei se ivesc alți oameni; totuși (deși abia la sfîrșit veți afla din ce motiv), o veți întîlni mereu pe doamna Cottard, care va avea cu doamna Swann conversații de genul acesta:
„Găsesc că arăți foarte bine, îi spune Odette doamnei Cottord. Redfern fecit!”
„Nu, știi doar că nu-l trădez pe Raudnitz. De altfel, nu-i decît o reparație.”
„Dar e grozav de șic!”
„Cît crezi că m-a costat?” „A, nu, schimbă prima cifră”.
„Foarte urît din partea dumitale că dai semnalul plecării. Văd că ceaiul meu n-are nici un succes. Ce-ar fi să mai iei din flecuștețele astea, sînt foarte gustoase.”
Dar aș prefera să vă prezint niște eroi, pe care nu-i cunoașteți încă, și mai ales o eroină, care joacă rolul cel mai important și introduce o peripeție, aș vrea să v-o prezint pe Albertine. O veți vedea în perioada în care e doar o „fată tînără în floare”, la umbra căreia am petrecut ore atît de plăcute la Balbec. O veți cunoaște mai tîrziu, cînd o suspectez pentru tot felul de nimicuri și tot pentru nimicuri îi acord din nou încrederea „căci una din trăsăturile caracteristice ale dragostei e să ne facă în același timp mai bănuitori și mai creduli”.
Ar fi fost mai bine să nu merg mai departe. „Înțelepciunea ar fi trebuit să-mi dicteze să mă bucur de posesiunea acelei mici parcele de bucurie, în lipsa căreia aș fi murit fără să bănuiesc vreodată ce poate să însemne dragostea pentru niște inimi mai puțin pretențioase sau mai favorizate. Ar fi trebuit să plec, să mă claustrez în singurătate, să rămîn la unison cu vocea, căreia izbutisem o clipă să-i inspir dragoste și căreia ar fi trebuit să nu-i mai cer decît să nu mai vorbească, de teamă că, rostind un cuvînt nou, ce nu putea fi decît diferit, va jigni printr-o disonanță tăcerea senzitivă în interiorul căreia, datorită parcă unei pedale, ar fi putut supraviețui tonalitatea fericirii”. De altfel, încetul cu încetul, încep să mă satur de ea și gîndul de a o lua în căsătorie nu mă mai atrage; cînd într-o seară, întorcîndu-mă de la una din seratele pe care le dădeau Verdurinii „la țară”, prilej cu care veți cunoaște în sfîrșit adevărata personalitate a domnului de Charlus, Albertine mă înștiințează, după ce-mi spusese bună seara, că prietena din copilărie, despre care-mi vorbise adesea și cu care mai are și azi relații foarte afectuoase, e domnișoara Vinteuil. Veți vedea ce noapte cumplită am atunci, apoi mă duc la mama și o rog plîngînd să-mi îngăduie să mă însor cu Albertine. Veți urmări desfășurarea conviețuirii noastre în cursul unei logodne prelungite, robia în care o constrînge să trăiască gelozia mea, robie care, izbutind să liniștească această gelozie, face să dispară — sau măcar îmi dă această iluzie — dorința mea de a o lua de nevastă. Dar într-o zi foarte frumoasă cînd, cu gîndul la femeile pe care le văd trecînd și la călătoriile pe care le-aș putea face, mă hotărăsc să-i cer Albertinei să plece, Françoise intră la mine în cameră și-mi întinde o scrisoare din partea logodnicei mele, care s-a hotărît să rupă relațiile dintre noi și a părăsit casa în dimineața aceea. Era tocmai ce credeam că doresc! dar această întîmplare îmi pricinuia o suferință atît de puternică, încît mă vedeam nevoit să-mi făgăduiesc mie însumi că pînă-n seară se va găsi o posibilitate de a o convinge să se întoarcă. „Crezusem pînă adineaori că tocmai asta voiam. Cînd am văzut însă, cît de mult mă înșelasem, mi-am dat seama că, în psihologie, suferința e mai expertă decît cel mai bun psiholog și că înțelegerea elementelor componente ale sufletului ne e dată nu de percepțiile cele mai fine ale inteligenței, ci — brutală, scînteietoare și stranie ca o sare ce s-a cristalizat pe neașteptate – ne e oferită de reacția bruscă o durerii”. În zilele următoare, izbutesc doar să fac cîțiva pași prin cameră. „Mă sileam să nu ating scaunele, să nu privesc spre pian, să nu văd nici unul din obiectele de care se servise ea și care, fără nici o excepție, într-un vocabular special făurit de amintirile mele, păreau doritoare să-mi traducă din nou plecarea ei. M-am aruncat într-un fotoliu, dar n-am putut rămîne locului, fiindcă nu mă așezasem în el decît în perioada cînd Albertine mai era alături de mine. Tot astfel, în fiecare clipă, se ivea cîte unul din nenumăratele și umilele euri care mă alcătuiesc, căruia trebuia să-i notific plecarea ei, pe care trebuia să-l constrîng să asculte cuvintele acelea, necunoscute lui: «Albertine o plecat!» Așa se întîmpla cu fiecare act, oricît de neînsemnat ar fi fost și care pînă atunci fusese scăldat în atmosfera prezenței ei, da, trebuia, cu noi eforturi, dar cu aceeași durere, să reîncep ucenicia despărțirii. Mai era și concurența celorlalte forme de viață… Îndată ce mi-am dat seama, am fost cuprins de ponică. Calmul, pe care începusem să-l gust, însemna prima apariție o unei mari forțe intermitente, care avea să lupte împotriva durerii și împotriva dragostei, biruindu-le pînă la urmă.” E vorba de uitare, dar am și ajuns la jumătatea acestei pagini și trebuie să sar unele lucruri ca să vă povestesc sfîrșitul. Abertine nu se întoarce și eu ajung să-i doresc moartea ca să nu aparțină altcuiva. „Oare cum putuse Swann să creadă pe vremuri că dacă Odette ar fi victima unui accident și ar muri, el și-ar regăsi dacă nu fericirea, cel puțin calmul, un calm obținut prin suprimarea suferinței? Suprimarea suferinței? Cum am putut crede cu adevărat așa ceva, cum am putut crede că moartea se mulțumește să înlăture ceea ce există!” Aflu că Albertine a murit. Pentru ca moartea ei să-mi fi putut suprima suferința ar fi trebuit ca șocul s-o ucidă nu numai dincolo de granițele trupului meu, ci și în interiorul lui. Ca să pătrundă în noi, o ființă e obligată să ia forme diferite și să se supună cadrului temporal; dacă aparițiile sale sînt numai succesive, nu reușește să ne ofere de fiecare dată decît un singur aspect, o singură fotografie. Bineînțeles, e o mare dovadă de slăbiciune pentru cineva să însemne doar o colecție de momente; e și o mare forță în același timp, căci faptul acesta ține de memorie și memoria unui anumit moment nu are cunoștință de ce s-a întîmplat ulterior; momentul acela pe care l-a înregistrat durează încă și, odată cu el, trăiește și ființa ce se profila în interiorul lui. De altfel, aici e vorba de a fărîmițare, care nu se mărginește să dea viață moartei, ci o multiplică. La un moment dat, izbuteam să suport durerea pierderii uneia dintre aceste Albertine, dar trebuia să iau totul de la început cu alta, cu sute de alte Albertine. Atunci tot ceea ce constituise pînă atunci bucuria vieții mele, adică renașterea neîncetată a unor momente trecute, se transforma într-un adevărat supliciu (la diferite ore, în diferite anotimpuri). Aștept să treacă vara, apoi să treacă și toamna. Dar odată ce dă primul îngheț îmi vin în minte alte amintiri atît de dureroase încît, ca un bolnav (care judecă din punct de vedere al trupului, al plămînilor și al tusei lui, în timp ce eu judec din punct de vedere moral) simt că primejdia cea mare pentru suferința și pentru inima mea, e apropierea iernii. Cum amintirea iubitei mele era legată de toate anotimpurile, ar fi trebuit să le uit pe toate, chiar cu riscul de a mă reobișnui să-mi amintesc de ele după aceea, asemenea unui bolnav care a avut o hemiplegie și care se reobișnuiește sa citească. Numai moartea adevărată o propriului meu eu m-ar fi putut consola de moartea ei. Dor moartea proprie nu are nimic extraordinar, e un fapt care se consumă zilnic, chiar fără voia noastră. Și fiindcă era destul să mă gîndesc la ea ca să-i redau viață, trădarea ei nu putea să-mi pară niciodată trădarea unei moarte; diferitele prilejuri în care mă înșelase, se actualizau nu numai pentru ea, ci și pentru fiecare din „eurile” mele, pe care îl evocasem și care o contempla. Iată de ce, nici un fel de anacronism nu putea despărți cuplul indisolubil, în interiorul căruia fiecare nouă vinovată se împerechea imediat cu un bărbat gelos, rămas veșnic contemporan. În definitiv, nu e mai absurd să regreți că o moartă nu știe că n-a izbutit să te înșele, decît să dorești ca, peste două sute de ani, numele tău să fie cunoscut. Numai ceea ce simțim există pentru noi; e un sentiment pe care-l proiectăm în trecut și-n viitor fără să ne oprim în fața barierelor fictive ale morții. Și chiar după ce marile amintiri încetară să-mi mai evoce figura ei, mici fleacuri nesemnificative păstrară această capacitate. Căci amintirile de dragoste nu fac excepție de la legile generale ale Memoriei, guvernată ea însăși de Deprindere care poate să atenueze totul. Iată cum, ceea ce ne amintește mai bine de o ființă, e tocmai un amănunt, pe care-l uitasem fiindcă n-avea nici o importanță. Începeam să înțeleg treptat cîtă forță are uitarea, acest instrument puternic de adaptare la realitate, care distruge în noi un trecut supraviețuitor, în constantă contradicție cu ea. Asta nu înseamnă că încetasem s-o iubesc pe Albertine. Dar n-o mai iubeam ca în timpurile din urmă ale dragostei noastre, ci ca la începuturile ei. Înainte de a ajunge s-o uit de tot, ar trebui ca, asemenea unui călător, care se întoarce pe același drum în punctul de unde a plecat, înainte de a realiza starea de indiferență inițială, să străbat în sens invers toate sentimentele, pe care le străbătusem. Dar etapele nu ne dau impresia de imobilitate. Odată oprit la una din ele, ai iluzia că trenul pleacă iar în direcția de unde a venit, așa cum s-a întîmplat și prima dată. Atît e de mare cruzimea amintirii. Albertine nu mi-ar fi putut reproșa nimic. Nu poți păstra credință decît unei amintiri, nu-ți poți aminti decît de o situație cunoscută. Crescînd la umbra eului meu de ieri, eul de azi îl auzea vorbindu-i mereu despre Albertine și din povestirile muribundului își închipuia că o cunoaște și că o iubește. Dar nu era decît o afecțiune de mîna a doua. Așa cum se întîmplă și cu marile bucurii, anumite nenorociri vin prea tîrziu, cînd nu mai pot căpăta pentru noi dimensiunile ce ar fi luat mai devreme.
Al dumneavoastră
MARCEL PROUST
Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere
Ana Barton: „Mi-aș fi dorit să fi scris «Gnozele dualiste ale Occidentului» de Ioan Petru Culianu”
Michael Haulică: „Povestirile lui William Gibson m-au dus spre și m-au făcut să rămîn în SF”
Studies and Essays on Romance Literatures: A Labyrinth of Interpretations (fragment)
In the Maze of Fiction
Irina Georgescu Groza: „Primul roman pe care l-am citit, într-o vacanță de vară, a fost „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu”
Petre Barbu: „Să nu-mi treacă anul fără Cehov!”
„Camping” de Lavinia Braniște – un roman al migrației românești în postcomunism
„James. Doar James”
„Abisul” de Marguerite Yourcenar
The Game of Identities
„Aluna găunoasă” de Colette
Poeme de Paul Verlaine (pentru Lucien Létinois) (VII)
Aparența vieții și iluzia teatrală
„Lanuri de flori zburătoare” de Gerald Durrell
Drumuri printre amintiri
Scrie un comentariu