Cronici

Blocul

România anilor ’90 pare, în romanul „Dumnezeu binecuvântează America” de Petre Barbu, un loc în care se trăieşte provizoriu. „Blocul” de la marginea mării devine o metaforă a unei lumi marginale, a unui interval, a unui purgatoriu din care mulţi – în primul rând cei în vârstă – nu mai reuşesc să plece. Le rămâne doar aşteptarea, în vreme ce totul în jur se destramă, se deteriorează. „Blocul nostru avea opt etaje. Era ultimul din şirul de blocuri de la marginea oraşului şi se găsea la o sută de metri de mare. Tata îl primise la începutul anilor ’60 de la Sindicatul Şantierului Naval. (…) «Cu blocul nostru începe ţara noastră, dacă vii dinspre mare!», se lăuda tata, când era binedispus.” Ultimul dinspre uscat, primul dinspre mare, blocul este un spaţiu real şi straniu în acelaşi timp, în care ajung să trăiască doar câţiva pensionari, liftul nu mai merge, balcoanele sunt mâncate de vânt şi de furtuni, gândacii nu pot fi lichidaţi, instalaţiile sunt distruse, o bătrână ajunge, în iarnă, să moară de frig. Încă de la început, se spusese că locatarii puteau, în zilele senine, să vadă ţărmul Turciei. Se dă o întreagă bătălie între locuitorii oraşului, pentru că toți doresc să vadă, de la ultimul etaj, venirea „navelor americane”, nave care, se dovedeşte apoi, aparţin, de fapt, flotei ruseşti. Domnesc violenţa, prostia, ura, frustrările, neputinţa, dorinţa de evadare şi lipsa de intimitate, dar şi aspectele colorate ale relaţiilor sociale de tip balcanic din tranziţia românească, cu mici afaceri, „combinaţii” şi apariţia unor noi categorii: „rockerii, bişniţarii şi minijupistele”.

Notaţiile realiste ale personajului-narator – pentru cea mai mare parte a romanului –, adolescentul firav, debil, cel mai mic dintre cei trei copii ai familiei Hermeneanu, se asociază cu viziuni aproape fantastice, alcătuite din spaime şi visuri. Perspectiva, care pare uneori de film cvasiSF inspirat, deopotrivă, din lumile întunecate ale lui William Gibson şi din comedia neagră a realităţii româneşti contemporane, este datorată unui tânăr inocent sau puţin la minte, care fusese în copilărie la un pas de moarte prin înecare cu nisip, în urma unui joc periculos. „Înotătorii în nisip” sunt copiii care se sufocă într-o lume imposibilă. Marea nu este un spaţiu infinit, al aventurii şi al libertăţii, cum poate ne-am aştepta. De altfel, marea ca topos nu prea există, în imaginarul (cultural) românesc. Pentru personajele lui Petre Barbu, marea este, cel mult, o posibilitate, o promisiune, o fantasmă, o graniţă cu viaţa adevărată, o evadare înşelătoare. Nisipul, în schimb, este „materia” definitorie a acestei lumi în descompunere, care pare să sucombe prin năruire.

Câteva profiluri interesante se construiesc în acest peisaj de la marginea mării: Hermeneanu tatăl, care lucrase la şantierul naval şi care ajunge să se sinucidă, mama, care lucrează ca menajeră la hotel, dl Remus, care primeşte în cutia poştală telegrame de ameninţare, Marius, fiul cel mare din familia Hermeneanu, care plecare şi America. Luiza, fiica hermenenilor, renunţă la a mai urma cursurile Facultăţii de Drept de la Bucureşti pentru a face bani ca damă de companie. În timp ce aşteaptă chemarea fratelui din America, se întoarce pentru puţin timp în oraşul natal şi sfârşeşte tragic, corpul ei fiind găsit „după două zile, prins în elicea epavei cargoului”. Domnişoara Puşa, vecina, răspândeşte veştile şi contabilizează evenimentele dramatice, imagine a reflectării de tip mediatic, tabloid, a realităţii: „În cele două zile de emoţii prilejuite de venirea americanilor (care s-au dovedit a fi ruşi), s-au produs patru accidente mortale, treizeci şi şase de accidente grave, optezci şi şase de tâlhării şi trei violuri. Aceste cifre le-am aflat de la domnişoara Puşa, care le preluase, la rându-i, de la sergentul-major Postolache” .

Imobilul care adăpostise toată această umanitate tristă, stranie, deplorabilă, intră într-un fel de program de reabilitare, însă, în final, arhitectul responsabil renunţă, optând pentru demolare: „blocul ăsta nu mai interesează pe nimeni”.

Cuprinzând deopotrivă realitatea şi fantasmele oamenilor, scris într-un limbaj simplu şi percutant, romanul lui Petre Barbu va rămâne printre cărţile reprezentative pentru lumea românească postdecembristă.

Petre Barbu, „Dumnezeu binecuvântează America”, ediţia a II-a, cu o postfaţă de Sanda Cordoş, Editura Tandem Media, 2016.

Despre autor

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae

Dorica Boltașu Nicolae a absolvit Facultatea de Litere a Universității București, un master în Teoria literaturii și un doctorat în Filologie.
Este autoarea unei cărți de teorie și critică literară, „Limite și libertate. Radicalism și reconstrucție în hemeneutica secolului XX”, Editura Niculescu, 2014, nominalizată la Premiile revistei „Observator cultural”. De asemenea, a publicat articole și eseuri în „Observator cultural”, „Cultura”, „Cuvântul”, „Euresis”, „Dilema veche”.

Scrie un comentariu