Concurs de cronică literară

Începând cu numărul 320-321 al Literomaniei, vă propunem o rubrică nouă și un concurs de cronică literară pentru tinere/tineri!

Considerăm că – așa cum e cazul prozei sau poeziei – și cronica literară presupune experiență pentru a fi cu adevărat profesionistă. Cu cât viitorul critic/cronicar literar (nu avem încă un feminin pentru meserie) începe mai devreme exercițiul în acest domeniu, cu atât șansele să devină mai târziu profesionist(ă) sunt mai mari. Așadar, ne-am gândit să le/să-i încurajăm, printr-un concurs, pe acele tinere/acei tineri dornice/dornici să-și exprime în scris, cu argumente și într-un mod nuanțat, opiniile despre cărțile citite din literatura română sau străină contemporană.

Condiții de participare:

Vârsta între 15-30 de ani
Textele trebuie să aibă între 5.000-8.000 de semne
Cărțile cronicate pot fi cărți de literatură română sau străină (eseu, proză, poezie), apărute în ultimii cinci ani

Cronicile primite la redacție (pe adresa de mail literomania2017@gmail.com) vor fi publicate în cadrul noii rubrici și, la finalul fiecărei luni, redacția va desemna o câștigătoare/un câștigător; premiul va fi în cărți din colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani a Editurii Humanitas.

Vă așteptăm!

Un Icar contemporan

Maria Anastasiu

Cinematic. Intens. Epic.

Acestea sunt doar trei cuvinte pe care le-aș folosi ca să descriu volumul „Unsprezece septembrie” de Ovidiu Cristian Dinică. Trebuie să recunosc că mi-a luat ceva vreme să-mi dau seama exact ce vreau să spun despre acest ciclu de poeme, nu pentru că nu ar fi fost mare lucru de zis, ci, dimpotrivă, tocmai fiindcă mi-a provocat o avalanșă de idei cărora mi-a fost greu să le țin piept, să le concentrez, să le „îmblânzesc”, cum s-ar spune, și poate aceasta este cea mai mare calitate, ba chiar singura care face deosebirea între maculatură și literatură și anume că arta, după ce a fost creată, nu este un produs finit, menit să fie consumat și atât, ci devine la rândul ei o sursă de alte idei care se atrag unele pe altele. O astfel de artă este și cartea în discuție, e cu atât mai greu de vorbit despre ea cu cât nu numai ideile pe care le naște în mintea cititorului curg în cascadă, ci și subiectul pe care îl abordează e, în sine, un subiect uriaș.

Cred că e nevoie de un curaj nebun, de o nebunie curajoasă, specifică numai marilor poeți, ca să tratezi o astfel de tragedie, de impact internațional și istoric, precum cea de la nefasta dată de 11.09.2001, un curaj de care nici măcar marele Homer nu a dat dovadă, abținându-se să povestească bătălia finală cu arderea Troiei și încheind „Iliada” brusc, tocmai când cititorului îi e lumea mai dragă, înainte de cutremurătoarele evenimente care aveau să șteargă Ilionul de pe fața pământului. Dar, cum călătorului îi stă bine cu drumul, tot așa și poetului îi stă bine cu tragedia, ea fiind, de altfel, motorul primar al poeziei, lucru pe care poetul nostru l-a înțeles, se pare, mai bine decât marele rapsod al Antichității. Fac această comparație dintr-un motiv cât se poate de spontan: primul lucru care mi-a venit în minte pe când citeam „Unsprezece septembrie” a fost că are ceva de tragedie greacă.

Cu toții știm ce s-a petrecut în acea zi, de aceea nu vreau să insist asupra unor astfel de aspecte, de altfel volumul nici nu-și propune să fie un proces verbal sau un documentar, dimpotrivă, este criptic și, deși „zgârcit” în narațiune propriu-zisă, mai narativ decât o mie de articole pe aceeași temă, surprinzând mai bine și mult mai profund starea, sentimentul din inima evenimentelor, așa cum numai lirica este capabilă să surprindă adevărul din uriașul epos al vieții. Este (ca să mă exprim mai concret) același lucru ca diferența între statisticile cu numărul de morți și răniți care au circulat, în cifre fantastice, pe internet în urma cutremurului de anul trecut din Turcia și faimoasa fotografie, atât de simplă, dar de un mult mai mare impact emoțional, a tatălui care-și ținea fetița, moartă sub dărâmături, de mână. O astfel de fotografie este volumul de față, bazat pe un subiect din care autorul ar fi putut face o nuvelă sau un roman, dar a ales să îl transpună în numai doisprezece poeme, de scurtă întindere, care sunt tot atâtea imagini fotografice nu ale tragediei în sine, cu statistica ei tulburătoare, ci ale lucrurilor pe care nimeni niciodată, în niciun jurnal de știri, nu le poate spune, instantanee ale trăirilor pe care le-a produs în sufletele oamenilor, mai importante ca tragedia per se, mai reprezentative pentru ea decât cifrele care ne impresionează doar la nivel mental, adevărata impresie fiind cea pe care nu ți-o poate da decât interacțiunea cu un participant direct la cruntele evenimente.

Am folosit cuvântul cinematic pentru a caracteriza inițial volumul și revin acum la el pentru că este, probabil, cel mai aproape de a descrie atmosfera poemelor care sunt, fiecare în parte, secvențe separate de film, un final cut regizoral în care, pe fundal fumului înecăcios, al panicii și al unei muzici de Oscar (ritmul extraordinar al poemelor suplinește absența unui soundtrack real) apar scurte scene întretăiate cu diverși indivizi aflați în vâltoarea acțiunii, străini între ei, dar uniți cu toții de prezența atât de unificatoare a morții. Poemele par fiecare scrise de câte o altă persoană, vedem repetându-se succesiv drama prin ochii lor, de la telespectatorul îndepărtat din primul poem ce constată că „la New York se moare/ Mâine este ziua mea”, până la fiul din poemul al cincilea, care în ultimele secunde de viață se gândește la mama lui, și la supraviețuitorul din poemul final ce acceptă armistițiul cinic cu moartea. Poemele realizează împreună un formidabil mozaic al tragediei care nu mai este, astfel, una singură, ci mai multe tragedii unice, originale pentru fiecare persoană implicată, fie că este ea victimă, supraviețuitor sau un simplu telespectator făcut brusc conștient de enormitatea morții.

De ce doisprezece poeme, vine inevitabil întrebarea. Pentru că tragedia nu se termină în ziua de unsprezece în care a și început, ci continuă, învingătoare împotriva supremației momentului, în a douăsprezecea zi, ziua de după, în care din evenimentele propriu-zise n-a mai rămas nimic decât „Praf”, așa cum sugerează atât de bine poemul cu acest titlu, praf și acea liniște mormântală („orizontul pângărit sub cupola toamnei/ se acoperă de tăcere”), după ce forțele de ordine și-au încheiat misiunea („pompierii nu mai sunt”) căci „egoistă este zarea”, spune poetul, moment în care te întrebi dacă nu cumva adevărata tragedie nu este moartea, atacul terorist cu consecințele lui dezastruoase, ci uitarea celor care au murit, nepăsarea celor vii și în siguranță, care începe imediat ce nu se mai văd urmele palpabile ale dramei, imediat ce praful se așterne pe caldarâm în locul turnurilor dărâmate. Atunci începe armonia dezechilibrului, singura armonie de care lumea contemporană nepăsătoare poate să aibă parte (cu atât mai armonioasă cu cât indivizilor le pasă mai puțin), începe adevăratul armistițiu cu moartea de care vorbeam mai devreme și care nu este altceva decât uitarea.

Recunosc și că nu mă gândisem niciodată prea mult la ziua de unsprezece septembrie (eram copil la data atacului), dar asta s-a schimbat în momentul în care am citit aceste poeme care nu sunt doar un simplu memorial împotriva uitării dezlănțuite, ci și o reinterpretare a faimoasei tragedii, poate tocmai asta fiind menirea poeziei universale: să reinventeze realitatea fără s-o facă, însă, să se dezică de sine însăși, fără s-o transforme în minciună – paradox ce se poate realiza numai mergând pe un extrem de subțire fir de sârmă pe care poetul reușește aici să-și mențină desăvârșit echilibrul, cu grația marilor virtuozi.

Poetul îmblânzește tragedia, o pune în lesă și, ținând-o bine sub control, ne-o arată și nouă, dar asta nu înseamnă că ea s-a transformat într-o biată pisică – rămâne un leu înspăimântător și este tratată de cei care o privesc ca atare, atâta doar că nu te și sfâșie, căci ești scutit ca cititor de cruzimea unor autori (tot mai des întâlniți astăzi) cărora le place să-și oripileze, să-și traumatizeze cititorii printr-un naturalism exacerbat, cu nicio altă valoare decât cea de șoc brut, ce nu mai are de mult nicio legătură cu arta. Aici, dimpotrivă, totul este sugerat cu cea mai seducătoare finețe, nu te împroșcă nimeni cu sânge în ochi ca să înțelegi vărsarea de sânge, ci închizi ochii, iar poetul te ia de mână, îți așază mâna ta pe spatele leului, te lasă să-i mângâi coama, să-i simți sângele cald pulsând în artere. Pe alocuri îți dă de înțeles chiar că tragedia este ea însăși o metaforă pentru altceva, filozofic și universal, care are legătură cu toți oamenii din întreaga istorie, din întreaga lume. Iar motivul zborului, atât de poetic aici, atât de des reluat de-a lungul poemelor, nu poate să nu te ducă cu gândul la faptul că omenirea a realizat un cerc complet – de la idealul ei suprem dintotdeauna, de la imposibilitatea de a zbura care l-a ucis pe Icar până la zborul însuși care ucide.

Maria Anastasiu

26 de ani