Flash fiction stories – februarie 2023: „Playstation” de Elena Dumitrescu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Playstation

Elena Dumitrescu

Pe strada care trece prin fața blocului unde locuiește bate în fiecare zi vântul. Se zgribulește mereu toamna și primăvara de cum pune piciorul afară din scară, iar la întoarcere, de cum se apropie de colțul străzii.

După-amiaza aceasta de toamnă târzie, cu lumina ei palid-rece, nu face excepție. Parpalacul a-nceput să-i fluture când a pășit pe trecerea de pietoni de lângă bloc, semn că este o zi ca toate celelalte. În ultima jumătate de oră, de când a coborât din Uber și a ales să meargă pe jos, a ascultat aceeași melodie, pe repeat: „Toamna va trece postscripturi lăsând/ În palmele mele alee lungă dungă sculptând/ Noiembrie doare în tâmple vibrând”. Dacă s-ar fi oprit muzica, ar fi început gândurile să prindă contur, gânduri împotriva cărora nu avea apărare, așa că le-a fentat prin muzică cât a putut de mult. Adică până a murit bateria, chiar în fața blocului, deci gata cu muzica. Doar vântul se mai aude, înfoindu-i hainele, și glasurile de copii de la locul de joacă înghesuit între blocuri. Trece de scara ei și merge mai departe.

Să urce până acasă ar fi însemnat să dea iar cu ochii de gaura căscată în mijlocul ușii de la sufragerie, acolo unde fusese geamul pe care Mircea îl spărsese cu pumnul. Pumn care îi fusese destinat ei. Măcar Ionuț, băiatul lor, nu fusese acasă în seara aceea. Îl trimitea des la prietenii lui, să se joace pe Playstation. Când e Ionuț plecat, ea poate plânge cât vrea, iar bărbat-su poate urla fără martori. Vecinii nu zic niciodată nimic.

Nu a vrut să schimbe geamul spart, chiar dacă vederea ușii distruse o rănește de fiecare dată când intră în casă. Poate că rămânând așa, ca un memento, îl va face pe Mircea să-i pară rău. Cu adevărat rău, nu doar așa, din vârful buzelor. Era o femeie puternică, prea puternică. Terapeutul îi povestise despre paradoxul femeii puternice, paradox la care nu se gândise niciodată până la ședința aia de terapie când a plâns 20 de minute pe ceas, neîntrerupt, îngăimând că e prea slabă să plece de lângă el. Atunci a aflat de la terapeut că, de fapt, femeile slabe sunt cele care nu rezistă în relații de abuz. Mai des se regăsesc în astfel de relații femei care sunt puternice .Ele sunt cele care au resurse interioare să se repoziționeze și să reziste încă o zi, oricât de oribil ar fi. Poate fi mai ușor de crezut că e pe dos, că femeia slabă își încasează bătaia, iar femeia puternică își construiește viața visurilor ei. Dar iată că nu e așa pentru ea. Ea este o femeie puternică care rezistă. Nu a spus o vorba despre căsnicia ei nici maică-sii care merge la citostatice la fiecare trei săptămâni (ce sens ar fi avut s-o amărască și mai mult?) și nici prietenelor ei care o judecă cu asprime de cum deschide gura și care i-au spus mereu că e ceva în neregulă cu modul în care reacționează soțul ei. Mereu avea pregătită o explicație pentru orice.

Totul a fost intens cu el de la bun început. Când s-a îndrăgostit, cu mulți ani în urmă, simțise în piept căldura unui meteorit care arde atunci când pătrunde în atmosferă. Sentimentul acela, când și-l amintește, își dă seama că seamănă mult cu ce a trăit și după nașterea fiului lor: o mare despărțire de sine, o ieșire din propria viață și o dorință uriașă de a se alătura vieții celuilalt. Și a fost frumos un timp, până au început certurile, iar ea s-a simțit atât de rușinată încât nu a pomenit nimănui nimic. Din afară pare că viața lor de familie este minunată, atât de buni actori sunt cu toții. Dar pentru copilul ei stă trează nopțile încercând să întocmească un plan. Varianta în care se despart amiabil nu există. Când l-a amenințat că îl ia pe Ionuț și pleacă, Mircea i-a spus printre dinți și cu pumnii strânși că o omoară și mai bine face pușcărie decât să-l lase pe băiatul lui să fie crescut de o panaramă. Înregistrarea discuției aceleia îi va fi bună când va fi nevoie. Un ordin de restricție sau custodie exclusivă. Va vedea ce va putea obține.

Își strânge curajul și pornește înapoi, spre bloc. Tocurile încep să țăcăne pe scări. Salută doi vecini și urcă în lift. Deschide ușa și vede pregătit rucsacul lui Ionuț, care va pleca de dimineață la Bran, în tabăra de baschet pe care o așteaptă cu sufletul la gură. Urmează să plece și ea.

Elena Dumitrescu are 38 de ani și locuiește în București. A absolvit Academia de Studii Economice, Facultatea de Relații Economice Internaționale. Este fotograf și graphic designer. În ultimii ani, a scris poezie, dar a avut mereu în minte idei pentru proză scurtă. Anul acesta a participat la un atelier de creative writing organizat de „Revista de Povestiri” și coordonat de Marin Mălaicu-Hondrari, care a ajutat-o să dea o formă ideilor și să le transforme în povestiri.

Geo Dumitrescu – 105 ani de la naștere

Anul acesta, pe 17 mai, s-au împlinit 105 ani de la nașterea poetului Geo Dumitrescu (1920-2004), ocazie cu care reiau ...

Susține jurnalismul cultural independent

Despre autor

Literomania

Alte articole

Scrie un comentariu X

Newsletter