Flash fiction stories

Flash fiction stories – mai 2019

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Editura Paralela 45 are în vedere publicarea, în colaborare cu Literomania, a unui volum de flash fiction cu prozele apărute în cadrul acestei rubrici (cu condiția ca prozele selectate să fie inedite). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

  1. prozele să nu depășească 1000 de cuvinte;
  2. numele autorului să fie indicat la începutul textului;
  3. documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
  4. nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
  5. autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

 

Domnul Iepure

           Ionuț Manea            

Au explodat mugurii și Quincie a devenit o femeie în adevăratul sens al cuvântului. Soarele și Quincie. Eu și trabucul meu. Mergem astenici pe bulevard și bărbații o privesc. Întorc capul și eu mă fac că nu observ, astfel ar trebui să lupt cu toată strada. Plictiseala de primăvară, după un exces de fericire. Domnul Iepure ne așteaptă după colț. Zâmbește cu gura până la urechi. Știu ce-i trece prin cap. O dezbracă pe Quincie din priviri. Ea îi întinde mâna și-l privește preț de câteva secunde. Suficient. Sărmanul, domnul Iepure, sare ca o minge. Îi cade jobenul vechi, ros de ani. Urechile clăpăuge îi dau un aer de tolomac. Toată strada râde. Domnul Iepure se-nroșește până-n vârful urechilor. Umilința bunului meu prieten mă tulbură. Este primul lucru pe ziua de azi care-mi stârnește mânia. Îl iau în brațe și alerg cu el în jurul frumoasei mele Quincie. Totul devine un joc. Toți râd, de data asta pe bună dreptate. Domnul Iepure s-a îngrășat, și pe deasupra, miroase urât. Nu pot să-i zic una ca asta. Iepurii sunt extrem de sensibili. Nu poți face o glumă, că le pleznește inima.

*

Nu mă pricep la descrieri. Sunt bătrân. Urmele de ruj nu le-am șters. Ea încă doarme lângă mine. Am uitat cum o cheamă, oricum, numele nu este important. În cel mai bun caz este pisicuța doamnei Marcu de la trei. Inconfundabila voce răgușită de tutun. Nu are copii, dar are multe pisici. Peste zece capete. Nu știu de unde le ia, dar, bănuiesc, că iubește animalele. Întreaga casă miroase a tutun și a pisică. Domnul Marcu fumează și mai mult. Nu pot spune cu exactitate dacă el iubește pisicile pentru că este întotdeauna sobru. Nu scoate capul din cărțile sale. Quincie este cu Domnul Iepure la spital. I-a venit rău după faza de ieri.

*

Am întrebat-o: „ Te-ai întâlnit cu cineva?”  Nu mi-a răspuns. A lăsat capul în jos, așa cum face de obicei când se ferește de mine. Probabil s-a văzut cu Anonimul. Un terchea-berchea. Nespălat și vulgar. Nimeni nu știe de unde a apărut în orașul nostru. Eu, personal, cred, că cineva l-a aruncat din tren. Miroase a vagon coclit. Lipsit de bunele maniere, lipsit de șarm. Nu știu ce vede Quincie la el. Cred că-i este milă. Astfel nu-mi explic.

*

Domnul Iepure a sosit supărat foc. Nervos din calea afară, se plimba de colo-colo.   Quincie îl minte, îl trage pe sfoară. Nu îl iubește în egală măsură. I-am zis să se liniștească. I-am făcut o cafea. „ Nu putem primi pe cât de mult oferim, pentru că întotdeauna unul va da mai mult și, de obicei, cel care își pune primul întrebarea. Quincie este Quincie, nu poți avea așteptări de la o nevăstuică. Este agitată și are zece vieți. Caută-ți alinarea, prietene, în cele de tagma ta. Astfel vei ajunge rău. ”  Domnul Iepure s-a ridicat roșu precum un rac. Și-a îndesat jobenul și a ieșit val-vârtej.

*

Au fost trei împușcături în subsolul casei unde locuiește Quincie. Bam, Bam, Bam! Scurte. Când am intrat înăuntru, Anonimul într-o baltă de sânge cu ochii larg beliți se uita la mine mirat. Așa sunt morții, se miră din orice. Quincie plângea și Domnul Iepure întins în brațele ei cu privirea atipică, amorezată: „ Nu pot să văd pe altcineva în preajma ta, dragă. Iartă-mă. Mă topesc după tine. Mă cutremur când trimiți bezele celor din parc, mă cutremur când râzi în lipsa mea. Mă cutremur când mă trezesc dimineața singur și nu știu ce faci. Jobenul lăsat într-o parte, mustățile sale pline de sânge. Domnul Iepure avea un aer pedant. Cu ochii lui mari  ne fixa pe toți într-o uriașă fotografie. În pupila sa, întorși invers, mici, sufeream în tăcere. Toți îl prețuiam mai mult decât arătasem până atunci. Anonimul întins pe podea ne fixa stupefiat cu un mic zâmbet sardonic. Așa sunt iepurii geloși, voia să zică, parcă, privirea pierdută.

În subsolul casei părăsite, Quincie ținea în palmele sale lăbuța bunului meu prieten.

Nimeni nu era mai fericit decât ea în acel moment.

Dar momentul a trecut, anii au trecut, Domnul Iepure a murit, și, din nefericire, toți am uitat iubirea nespusă, netrăită, dintre Quincie și Domnul Iepure.

 

 

Gardul

 Mariana Dobrică

Stai jos, pe pământul tare, uscat, rezemată de gardul cimitirului și fumezi. Nu mai plouase de mult. De câteva luni. Din pantă, dinspre calea ferată care mărginea cimitirul, părea că se revarsă deasupra satului după-amiaza aia aurie și calmă de început de octombrie. Mai sus, dincolo de calea ferată, se desenau cele câteva cruci ale noului cimitir, pe un fond galben de ierburi uscate. Te uiți la lumânările care ardeau în fața crucii albe, pătate din loc în loc de mușchi uscat, aflate la vreo doi metri în fața ta. De deasupra, din fotografia de pe cruce, tata, cu cămașă albă și cravată, te privea și zâmbea. Zâmbești și tu. Nu plângi, plânsese mama. Trecuseră ani de când tata nu mai zâmbea decât în fotografii.

Le vezi pe mama și pe sora ta, mai sus, undeva în partea dreaptă a cimitirului, în fața altei cruci, aprinzând lumânări. Încerci să îți amintești cine era îngropat acolo, vreo rudă, vreun vecin, vreun prieten al familiei, dar nu reușești. Tu nu te-ai dus, ai rămas acolo, lângă tata, să le aștepți și să fumezi o țigară cu el. O chestie pe care nu ai făcut-o atunci când zâmbea și în realitate, dar pe care mereu ți-ai dorit-o. Să fumezi o țigară cu tata. Aproape că îți invidiai sora pentru asta. Ea fumase cu el de atâtea ori. După ce îi spusese  într-o vară, într-o vacanță, când îi găsise întâmplător pachetul de țigări, că tutunul dăunează grav sănătății și toate celelalte cuvinte pe care părinții le spun copiilor lor, oricât de mari ar fi, ca să îi împiedice să facă lucrurile alea care le fac rău, ajunseseră să fumeze împreună. Acum, vă mai certa mama din când în când, știa că nu o să ascultați, dar ea trebuia să vă zică, și vă zicea, și era ok să facă asta, cu tonul ei blând, atât de nepotrivit pentru mustrări, parcă erați din nou două fetițe cu codițe împletite și fundițe și făcuserăți vreo boacănă.

E liniște, liniștea aia pe care o transmit  vechile cimitire de țară, năpădite de ierburi vara, acoperite de zăpezi iarna, cu un aer intim, lipsite de solemnitatea și răceala celor de prin marile orașe, cu morți celebri, statui, alei, bănci…

Arseseră lumânările, te ridici și aprinzi altele, pentru bunicul, pentru bunica, pentru tata, pentru bunicul, celălalt, pentru bunica, cealaltă, pentru mătușa, pentru unchiul, pentru soțul unei verișoare, mort încă tânăr, pentru, pentru…, le aprinzi în ordinea ducerii lor, că așa zice mama, s-au dus, s-au dus, într-o vară, într-o iarnă, într-o toamnă, într-o primăvară, într-o altă vară, într-o altă primăvară…

Vezi aproape, în dreapta, o cruce veche, mică, din piatră, ruptă și aruncată?, așezată? pe iarbă. Și alta lungă, din lemn. Nu le observaseși până atunci. Cea din lemn era putredă, pe cea din piatră licheni galbeni și albăstrii-cenușii închipuiau un desen complicat, pe cea din lemn cu greu mai distingeai câte o literă, câte o cifră, albe, pe cealaltă doar le bănuiai săpate în piatră. Ce naiba!, îți scapă involuntar, de ce sunt crucile astea așa, aici, în iarbă? Nici nu îți dai seama dacă sunt pe un mormânt. Potecuța care șerpuia printre cruci în partea aia de cimitir dispăruse. Te dai câțiva pași în spate și te lovești de gard. Atunci înțelegi, când îți simți spatele lipit din nou de el, de ce erau crucile alea aruncate-așezate acolo. Schimbaseră gardul de câteva săptămâni. Minunatul gard nou, mândria primarului și a preotului, realizarea realizărilor, un gard înalt, de peste un metru jumătate, cu patru porți metalice, mari, negre, grele. De-aia erau crucile alea acolo, stătuseră în calea marelui gard. Și popa ăsta, fir-ar să fie de treabă… Și popa ăsta… Popă era el? Mergi spre stânga, câțiva metri, apoi începi să urci panta, pe lângă gard, și mai găsești o cruce. Albă. Ruptă pe jumătate. Citești numele unui bărbat, nu îți spunea nimic numele ăla, oricât ai fi scormonit în memorie, anul nașterii, data morții, calculezi, cincizeci și nouă de ani, se dusese, cum zicea mama, cu șaisprezece ani în urmă, era totuși un mort recent în cimitirul ăsta vechi. Mai faci câțiva pași, te oprești nehotărâtă, mai faci câțiva și te întorci brusc. Ce rost are să urci până la calea ferată? Să faci ce? Să numeri crucile alea rupte, de pe care doar numele mai spuneau că pe undeva, pe acolo erau morminte… Aerul era auriu și greu parcă, și prin el pluteau funigei. Funigei, mătasea-morților, îți amintești că așa li se mai spunea. Coborau și mama și sora ta, din partea cealaltă, colindaseră pe la toți morții voștri. Mama venea mai rar, cimitirul era destul de departe de casă, îmbătrânise, obosea ușor. Dar azi ați venit toate să îl vedeți pe tata. Ar fi fost ziua lui și i-ați fi spus la mulți ani. Acum i-ați adus flori. Ce la mulți ani? Și tu ai vrut să fumezi o țigară cu el. Și, de fapt, mai fumezi una, stând rezemată de nemaipomenitul gard, sub privirea și zâmbetul din fotografie.

O întrebi pe mama, atunci când ajunge, ce e cu crucile alea aruncate așa, aiurea, îți spune că mai erau de fapt și altele, undeva în afara cimitirului, pe malul pârâului care curgea paralel cu șoseaua principală, acolo unde duseseră resturile vechiului gard. De ce? întrebi prostește, pentru că știai. Cum de ce? Fiindcă se făcuse gardul ăla nou. Și nu se supărase nimeni? Nu se supărase nimeni sau poate s-a supărat, dar, dacă ar fi zis ceva, s-ar fi supărat popa. Și, dacă s-ar fi supărat popa, ce? Ei, dacă s-ar fi supărat popa…Și morții ăia fără cruci? Morții ăia fără cruci…Cine știe pe unde erau soții lor, soțiile lor, copiii lor, nepoții lor, frații lor, surorile lor… Poate erau prea departe și nu puteau să vină să-i plângă, să le îngrijească mormintele, să aprindă lumânări, să le facă o colivă, o pomană, să le pună flori,  Poate se duseseră și rudele alea. Sau poate îi uitaseră. Era un cimitir bătrân, gardul era nou.

 

 

Radiografia

Laura Pamfiloiu

 

E aprilie în oraşul de coastă în care s-a refugiat pentru sărbători şi se bucură că locul nu e adormit, nu e pustiu, nu are obloanele trase, nu are treceri de pietoni, nu sunt afişe, nu sunt anunţuri despre concerte, câini pierduţi, reduceri la ţoale, festivaluri de o zi, de jazz, de gătit, de citit în aer liber. E cald şi s-a anunţat ploaie.

Iese pe la zece, caută o cafenea departe de stradă. Ajunge pe plajă, găseşte un loc mai retras la o masă cu trei picioare. Nu are chef de scris, dar are cu ea  agenda şi penarul maro din piele de căprioară. Marea e liniştită ca un lac, nici pescăruşii nu zboară. La masa din stânga aude un foşnet, sunt doi foarte tineri, aşezaţi faţă în faţă. El – ochelari de soare, ea – ochii în telefon.

– O cafea te rog, îi spune chelnerului şi o omletă cu şuncă.

– Pâine doriţi?

– Şi pâine. Îşi deschide agenda la o pagină goală, chelnerul se îndreaptă spre bar,  îl vede pe el cum  îşi scoate ochelarii, se uită spre apă, peste umărul ei. Îşi mişcă uşor  scaunul  şi se întoarce uşor spre ei. Abia atunci îi vede unghiile, galbene, galbene date cu tempera.  Din salcia de deasupra mesei lor se desprinde o creangă şi cade pe masă. El nici nu tresare, ea îşi ridică pentru o secundă ochii din telefon. Chicoteşte, îşi roade o unghie galbenă, îşi aprinde o ţigară. Pe lângă mese trece un cerşetor.

– Vreţi lavandă?

– Nu, merci. Deschide agenda la o pagină goală şi netezeşte foile cu palma.

Peste câteva minute trece altul.

– Vreţi un bebe?

Dă  din cap că nu, deschide penarul, scoate o ascuţitoare, un creion şi începe să-l ascută.

Un al treilea, îmbrăcat într-un palton vechi se întinde pe nisip la vreo zece metri de mesele cafenelei. Na! şi o sticlă goală de votcă zboară prin aer şi se sparge de trotuar. „Aşa îţi trebe dacă te-ai legat de mine”, urlă un cap blond platinat care iese dintr-un tricou roz pătat. Fata cu unghii galbene ridică ochii din ecran, îşi aranjează o şuviţă de păr după ureche, închide ecranul telefonului şi se oglindeşte în el.

Şi-a terminat de ascuţit creionul, îl duce spre buze, suflă particulele minuscule de grafit prinse în suprafaţa poroasă a lemnului, se ridică, chelnerul o vede şi dă să se îndrepte spre masa ei când două fete în pantaloni scurţi cu părul lung ciufulit se opresc la masa ei şi-i întind un obiect de plastic verde fistic.

– Ne faceţi şi nouă o poză, vă rugăm?

– Sigur, zice, şi apucă obiectul. E atât de verde, îl duce la nas şi-l miroase. Obiectivul iese un centimetru din aparat, iar în mijloc pâlpâie un beculeţ roşu. Unde mă uit?

– Aici, îi arată una dintre fete, în pătrăţel. Ne focalizaţi, apoi apăsaţi pe buton, uitaţi. Să nu vă speriaţi, face poze instant, apăsaţi şi iese.

– Ok, zice. Fetele se aşează  cu picioarele strânse pe o barcă de pe nisip sub o umbrelă, dau din cap, părul zboară, zâmbetul creşte şi ocupă toată faţa. Ridică aparatul, închide un ochi, fetele aşteaptă, apasă, aparatul face click, zâmbetul e tot acolo. Iese poza. Goală.

– Acum trebuie să aşteptăm nouăzeci de secunde, zic fetele.

– Aha, zice ea. Aşteptăm. Aţi mai făcut poze cu el? E tare simpatic, ce e?

– Una. Doar una am făcut ieri, de-abia l-am primit cadou. E un Fuji film mini nouă.

Îşi apleacă fruntea spre hărtie. Poza e lucioasă, de culoarea laptelui. Trec zece secunde, se colorează pe margini, alte zece, apare un far într-un colţ, se uită spre  mare, nici vorbă de far, douăzeci, înapoi pe hîrtie, nici vorbă de fete. Nouăzeci de secunde. E gata.  Radiografia perfectă a norilor.

– Poate trebuia să fi citit şi instrucţiunile, râd fetele.

 

Parenting

Maria Orban

Ce chestie, îşi spuse când îl văzu în uşă, tot cu geanta asta maro, pătrățoasă a venit după el!Ce cărți o fi cărând acolo?

– Bună, Ileana. Sper că nu am întârziat.

– Doar vreo jumătate de oră. Intră.

Bărbatul ezită, ar mai fi vrut să spună ceva, dar nu ştia ce, aşa că făcu pasul decisiv. În urma lui, ușa se închise singură.

– Am adus o sticlă de vin.

– Nu trebuia să te deranjezi.

– Mi-a făcut plăcere.

Parcă era un clișeu ambulant, fir-ar să fie, din fericire, femeia nu părea deranjată.

Sau poate, din nefericire, pentru că nici prea atentă nu i se părea, ci mai degrabă încordată sau repezită, oricum, alta decât bibliotecara liniștită și frumoasă pe care o știa de pe Facebook, de la sala de lectură și de la fiecare lansare de carte din oraș.

– Intră aici, îi arătă și aproape îl împinse într-o cameră micuță, cu pereții gălbui, tapetați cu cărți.

O ascultă zâmbind, lăsă geanta undeva pe jos și se așeză pe primul și singurul fotoliu care îi răsări în cale.

Femeia rămase în ușă, atentă la bărbatul din fața ei. Ca o adevărată stăpână a locurilor, gândi el, observând-o cu coada ochiului.

Stăpână sau nu, Ileana se simțea ciudat. Prezența bărbatului o stingherea. În afară, adică în toate spațiile în care se mai întâlniseră mai mult sau mai puțin întâmplător, prezenţa lui avea ceva liniştitor. Și tocmai acum, aici, ceva nu funcționa.

Tuși puțin, de parcă tusea ar fi fost un fel de buton care regla tensiunea din aer. Adrian o privi curios, apoi o auzi spunând ceva despre pahare si vin, și femeia dispăru.

Se făcu liniște. O liniște aproape perfectă, de iarnă, de după ninsoare, când totul pare încremenit.

Bărbatul  se cufundă în fotoliu, cu gândurile aiurea. În fața oglinzii de pe hol, Ileana își îndreptă tricoul lălâi, îşi inspectă dinții, curați și albi, apoi, mulțumită de rezultat, se îndreptă spre cameră.

Când o văzu în  ușă, se gândi că e norocos, mai ales că nu-și putea explica interesul ei. Poate pentru că era un tip calm și serios, cum îi zisese mai demult o fostă iubită. Sau foarte inteligent, cum susţinuse alta. Sau ca un personaj likeable, așa cum îi declarase fosta lui soție. Da. Dacă viața lui ar fi fost o carte, el ar fi fost personajul likeable, era de acord.

Totuși. E o femeie frumoasă și mult mai tânără, ar fi putut să-i fie tată, își zise iar, dar alungă repede gândul ăsta, total neproductiv. Se ridică și arătă spre rafturile doldora de cărți.

– Toată colecția asta de BPT-uri îmi aduce aminte de ai mei. Cum se chinuiau să cumpere cărți pe sub mână…

– Multe sunt de la bunicul meu.

Spuse asta în timp ce stinse una dintre lămpi, apoi se apropie de el şi îl împinse ușor spre fotoliu.

– Nu te-am chemat să vorbim despre cărți.

Uite așa niște amenițări senzuale a dorit el să audă în ultimii ani. Apoi tot Ileana îi tăie brusc orice elan mistico- erotic:

– Vreau să facem sex.

Deși nu îi displăcea ideea, își simți corpul crispat.

– … nu vrei?

Avusese o tinerețe bântuită de femei nebune, excentrice, era prea bătrân și obosit ca să se mai ocupe acum de încă una.

– Am crezut că…

Bărbatul își căută cu grijă cuvintele, și vorbi rar și cald:

– Nu m-am așteptat… adică… ultima dată când am făcut eu sex, femeia își dorea și un fel de preludiu.

– Eu nu am timp de preludiu.

Hm. Ceva e tare în neregulă cu tine, roșcato, își zise, apoi o auzi spunând ceva, dar deja nu putea să mai vadă nimic dincolo de buzele roșii care se mișcau într-un ritm al lor, indepedent, nişte buze pline și umede și…

– Deci?

– Cum vrei tu!

– Și încă ceva: nu am… nici nu cred că mai știu cum se face…

Femeia asta îl zăpăcea, clar. Se apropie de ea stângaci, întâi îi luă mâna și o mângâie, îi căută privirea, dar ea avea deja ochii închiși, ăsta era semn bun, îi atinse ușor fața și…

– Mama! Mama! Mama!

Ileana tresări atât de puternic că-l sperie, o văzu fugind pe ușă, iar el se așeză încet în fotoliu, năucit.

În semiîntunericul din cameră văzu cele două siluete, apoi ea aprinse lumina și totul deveni incredibil de clar.

– El e Matei. Fiul meu.

Adrian îl privi cu un fel de teamă, însă băiețelul în pijama veni lângă el și spuse scurt:

– Bună!

– Adrian, zise şi el, și întinse mâna.

Ileana se uită la Matei, oftă și se așeză turcește pe jos.

– Ai visat urât?

– Da.

– Pe Ninja nocturnul?

– Da.

– Pe cine?

– NIJA NOCTUNUL.

– Nu trebuie să îți fie frică, spuse repede Adrian.

– Nu trebuie să îi negi sentimentele!

Nu se aștepta la aşa replică.

– E normal să îți fie frică, dragul meu!

Dar lui Matei nu îi mai era frică, pentru că deja striga cu o voce mică:

– E timpul să fim eloooooi!

– Sunt niște desene pe Disney, completă Ileana zâmbind.

– Băiatul meu nu se uita la ninja, zâmbi şi el.

– Ai un băiat?

– Da.

– Nu mi-ai spus niciodată.

– Am şi o fată.

Ileana îl privi lung, iar el se simți stânjenit. Poate că nu ar strica să plece acasă, dacă tot…

– Mami, mi-e foame!

– E târziu!

– Te log, mami, mi-e foame…

– Dacă vrei, pregătesc eu ceva, se oferi el.

– Nu, nu e nevoie, spuse Ileana și se ridică. Prăjesc niște pâine și…

– Te ajut!

Ileana îl luă de mână ușor, și asta chiar îi plăcu, deschise ușa și îi arătă bucătăria, aflată în capătul holului.

Să tai niște felii de pâine, să le pui în prăjitor, se le ungi apoi cu niște unt, nu era chiar așa o mare scofală. Ba i se păru că poate fi și puțin creativ, aşa că luă un ardei galben, îl tăie și aranjă totul într-o formă haioasă. Puse apă în fierbător, se uită de niște plicuri de ceai, găsi tei, perfect, își zise, le lăsă câteva minute la înmuiat, apoi aranjă feliile și cănile pe o tavă și se îndreptă spre camera din care, culmea, nu se mai auzea niciun sunet.

Intră. Ileana îl mângâia încet pe Matei, deja adormit.

– Și eu care credeam că o să îi și citesc ceva, spuse dezamăgit.

Ileana mușcă zdravăn din felia cu figurină abstractă, arătă spre geanta lui de pe jos, întotdeauna m-am întrebat ce cărți ai cu tine, zise. Ascultător, deschise clapetele, scoase un Salinger, un Bolaño și un Cheever. I le arătă, ținându-le în mână ca pe niște cărți de joc, și ea zâmbi, poți să îmi citești mie.

 

Parteneriat media

Despre autor

Literomania

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu