Flash fiction stories – mai 2022 (III)

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Până la os

Florentina Ionescu

Ghița încearcă să nu se gândească la durere. Intră în farmacie, sprijinindu-se în cele două bastoane. Un junghi îi alunecă în vârful ciotului. Unde era, până nu demult, laba piciorului stâng.

Întinde rețeta de la medic. Farmacista e tânără. O cunoaște pe Ghița, a văzut-o de multe ori pe femeia cu căciulă tricotată și cu cearcăne. De mai bine de un an, de când femeii i-a fost amputat piciorul, vine la Catena, de lângă Piața Miniș, să-și cumpere medicamente,

— Ace nu vreți? Pentru insulină?

— Uitai să vă cer. Dați-mi zece.

Farmacista se întoarce cu spatele la clientă. Intră pe o ușă, întrebându-și colegul în care dintre frigidere găsește stilourile cu insulină. Revine după câteva minute, cu un coșuleț din plastic. Mută toate medicamentele din el într-o pungă și i-o întinde Ghiței.

— Altceva mai doriți?

— O sticlă de spirt, șoptește Ghița. Alunecai ieri pe gheață și mă ține șalele.

Nu i-a spus farmacistei că spirtul nu era pentru frecție. Inventase căzătura pe loc, în fața bucății de plexiglas decorate cu globulețe și beteală. Vrea doar să ajungă mai repede acasă cu alcoolul medicinal, să-l treacă prin felii de pâine albă și să se lase pe spate. Întinsă pe recamierul cu trei arcuri ieșite ca trei râme din pământ. Nu mai simte arcurile odată ce spirtul ajunge în stomac. Odată cu lichidul, o cuprinde o amorțeală, niște furnicături în laba piciorului stâng. Își mișcă degetele, unul câte unul, își dă jos bandajul impregnat cu sânge uscat. Piciorul ei. Glezna ei subțire. Vede pielea albă, brăzdată de dungile lăsate de razele soarelui, prin papucii din cauciuc purtați toată vara. Motanul Ghiței urcă pe recamier. Calcă pe așternuturi, dându-i ocol femeii. Se apropie de picioarele ei. O gâdilă cu coada în talpa stângă, frecându-se de piele. Simte năsucul umed pe degetul mare. Ghița zâmbește.

— Pe unde umblași, împielițatule?

Ghița îl împinge cu piciorul stâng, simțind blana moale și mătăsoasă. Învins, motanul coboară de pe pat cu un zgomot înfundat.

— Îmi pare rău, nu mai avem spirt. Mâine ar trebui să vină comanda de la depozit.

Ghița încearcă să nu se gândească la durere. Doctorița i-a zis că, o perioadă, va simți un disconfort și că durerea se va duce. Trebuie doar să-și ia tratamentul și să aibă grijă să nu se infecteze. Nu i-a spus, însă, că va avea în talpă puricei și furnicuțe, înțepături de albine și cuiburi de viespi, coropișnițe săpând în fiecare noapte în carnea piciorului, devorând strat după strat, până la os.

— Nu-i nimic, viu mâine iar.

Ghița a ieșit din farmacie. Clinchetul clopoțelului fixat deasupra ușii i-a amintit că ar putea să meargă la biserica de la Diham. Acolo s-ar găsi cineva să-i dea o țuică.

Elias și Tiago

Dana Banu

Elias a venit la Paris hotărât ca, dacă tot își pune capăt vieții, să o facă măcar în cel mai frumos oraș din lume. Abia când a ajuns pe acoperișul blocului din Stalingrad – cartier de imigranți de la periferie, din Paris 19, unde locuiește Tiago, văru-său – privind în jos la mulțimile haotice care se băteau între ele pe stradă și la drogații de toate neamurile și culorile care își cărau pumni în cap, și-a dat seama că putea să rămână în favela lui braziliană din Rio de Janeiro și să găsească pe acolo un mod mai la îndemână de a pleca spre cimitir.

Drogați, sărăcie, hoți la colț de stradă, mizerie. Nici vorbă de Parisul ăla din pliante și fotografii, de pe net. Parisul l-a salvat de la moarte. Cel puțin Elias așa crede. S-a întors acasă în favela lui braziliană, unde le spune tuturor că Parisul e cel mai urât oraș din lume, iar asta l-a salvat de la moarte.

Am aflat despre el de la Tiago, un tip cu care am făcut cunoștință pe stradă, în timp ce mă grăbeam să fac un rond ilegal, afară din casă, în timpul carantinei. Am învățat asta de la copiii Balatului istanbulez. Dacă ieși în fugă 10 minute și te întorci acasă tot în fugă, polițiștii covid nu au cum să te prindă. Nu prea fug, e drept. De fapt nu fug deloc. Casc gura la oameni pe stradă și la vitrine. Onisim nu spune nimic. A pus deoparte 1.000 de euro pentru amendă. Să fie. În caz că.

Pe Tiago l-am descoperit într-o gură de canal. M-am speriat când l-am văzut scoțându-și brusc capul din ea. Avea o cască roșie, ceea ce mi-a atras atenția imediat și m-a făcut să îl felicit pentru alegerea făcută. A râs, a ieșit din canal și am fumat un Muratti de-al meu, împreună, povestind.

Nu am fost niciodată prin Stalingradul arondismentului 19. Tiago mi-a spus că nu am pierdut nimic. Când am plecat, mi-a strigat înainte să intre la loc în canalul ăla unde nu știu ce șurubărea: „Îți dau adresa! Dacă vrei vreodată să te sinucizi, vino în vizită la noi și îți va trece!”.

Liceenii

Oana Neda

-Mama, eu sunt frumoasă?

Și-a trecut mâinile peste sarafan. Nu i-a plăcut niciodată nuanța asta impersonală de albastru, abia așteaptă să termine gimnaziul, la liceu sarafanele sunt bleumarin , iar ei îi pare că aceea e suprema notă de distincție pe care o putea avea o uniformă. Fetele de liceu sunt total altfel față de ea și de Ana. Poartă ciorapi fini și pantofi cu toc. Bine, nu sunt tocuri „de 12”, cum are tanti Gela, că se miră cum merge cu ei fără să își scrântească gleznele la fiecare pas, dar sunt tocuri.

Se întâlnește în fiecare zi cu ele, fac parte din grupul acela gălăgios cu care se intersectează cînd se întoarce de la școală și alege traseul de pe „Strada mare”. Anei nu îi place pe acolo, ea preferă să mergă pe străduțele cu case mici și garduri inundate de iederă. O vreme, a acceptat ideea Anei. Mergea pe Karl Marx, se opreau pe Podu Verde și aruncau cu pietricele în pârâul plin de mătasea broaștei, apoi își continuau drumul pe lângă liceu. Încetineau pașii când ajungeau în dreptul terenului de baschet și aruncau câte o privire peste gard.

Mai târziu și-a dat seama că liceenii mergeau spre casă pe Strada mare. A hotărât să schimbe traseul și a tratat cu indiferență bombănelile Anei, care nu găsea niciun chichirez faptului că se întâlneau zilnic cu băieții și fetele alea. Dar Ana nu citise nici „Mândrie și prejudecată”, nici „Roșu și negru” și nici „Floris, dragostea mea”, romanul ăla despre țarul care se îndrăgostise de contesa franțuzoiacă ce îl însoțise apoi pe front, în nu știu ce război, îl născuse pe Floris și murise la naștere.

Dar nu despre asta e vorba, că oricum nu înțelegea Ana chestiile astea; ei îi plac romanele polițiste și atât. Nici la fetele alea de liceu nu se uită, că maică-sa o tunde scurt și cu breton și, dacă nu ar avea și ea sarafan albastru-milițian, ar părea cu ușurință un băiat cu umeri lați și mers de urs.

Fetele de liceu poartă un altfel de breton. Adică e tot breton, dar nu are și anexe- codițe cu funde. Doar una, cea șatenă cu pistrui, are o coadă mare de tot, care îi saltă pe spate când pășește repede. Toate celelalte au părul tuns la baza umerilor; și a constatat că cea blondă îl face cu drotul, că nu poate să apară o zi cu bucle și apoi cu el lins.

Mai are doi ani și va intra și ea la liceu. Atunci își va tăia cozile. Nu chiar de tot, că s-ar supăra bunica, dar măcar cu o palmă își va scurta părul. Și va arunca la gunoi toate fundele alea apretate, care arată atât de penibil în comparație cu panglicile fetelor de liceu. O va ruga pe mama să îi cumpere și ei șosete trei sferturi albe fine. O va convinge să nu o mai pună să poarte sandale. Fetele au balerini negri sau bleumarin vara, iar ei i se pare atât de elegant și distins…

Ana spune că e o prostie să își tundă părul. A mai spus că e o prostie și drumul pe Strada mare și ocheadele pe care le aruncă liceenilor și s-au certat acum două săptămâni din cauza asta. La Ana totul e radical: adică băieții ăia patru sunt cuplați cu colegele lor, că au optsprezece ani și nici gând să se uite la o mucoasă de clasa a șasea, care e bondoacă și poartă ghiozdan.

A plâns o seară întreagă. Apoi, a adăugat pe „lista de liceu” și o geantă de umăr, care să înlocuiască ghiozdanul. La rugăciunea zilnică a adăugat și dorința de a mai crește cu vreo două palme și de a slăbi câteva kilograme. În următoarele două săptămâni, a încercat să mănânce doar brânză cu smântână și castraveți. A prins-o maică-sa și i-a ținut un perdaf pe cinste, apoi a început să îi supravegheze mesele; noroc că nu l-a supravegheat și pe Băiatu, câinele blocului, care a început curând să ia proporții de la pârjoalele oferite de ea.

Da, dacă mai reușește să crească vreo 15 cm o să fie bine. A rugat-o pe Ana să o învețe baschet, dar prietena ei a pufnit în râs și i-a spus, sec, să lase golănelile pentru alții și să își vadă de romanele ei, de poeziile lui Nichita și de limba franceză.

Are șanse să devină o vedetă a liceului: vorbește cursiv franceza, iar tovarășa profesoară a spus că are și un accent foarte bun. Se va duce la Olimpiadă, va lua premiul întâi și va fi nominalizată în careul de început de an. Chiar dacă nu va fi decât în clasa a noua, e sigură că toți băieții de „a unșpea” se vor uita admirativ; poate și fetele cele mari îi vor răspunde la salut, așa că va putea sta de vorbă cu ei despre Verlaine și Villon. Își va schimba și numele, „Elvira” e prea puțin rafinat față de „Ella”, cum ar vrea să i se spună.

Aoleu! Când va fi ea într-a noua, adică peste doi ani, băieții ăștia vor fi terminat liceul și vor fi pe la facultăți. Cât de proastă a fost! A făcut un plan perfect și o listă completă de sarcini, dar a uitat un mic amănunt: timpul.

-Elvira, ai adormit? Scoate-ți uniforma și du-te să umpli sifoanele, că acuși vine tata acasă și o fi vrând să bea un șpriț rece.