Și te-am fost o vreme
Încă te-aș mai fi
Pînă respirarea
Se transformă-n zi
Tandrele dezmățuri vin tîrziu. După ce am copilărit o viață. După ce am învățat că ziua-i zi. După ce am învățat că noaptea-i noapte. După ce am trecut intens din noapte-n zi și după ce am transformat ziua în noapte. Zi după zi, noapte după noapte. Săptămîni, și luni, și ani. Pînă s-a-ncrețit carnea pe noi, pînă ne-am sastisit de căutări, experimente, fantezii, recorduri, plictiseli, elanuri. Pînă am ajuns să nu mai vedem bine, să ne tremure mîinile și vocea, iar amintirile să ni se întrupeze din cețuri care nu știm de unde vin, dacă vin de-aiurea sau din noi.
Mi-e sufletul țăndări, Francesca. Mi-i inima arsă.
Mă uit la tine, la poza asta a ta, și încerc să-ți văd chipul de-acum, încerc să văd ce ți-a desenat timpul pe față, să deslușesc cît din ce era mai poate fi, în ce măsură te-aș recunoaște dacă te-aș vedea pe stradă acum sau mai încolo, cînd vor fi Roxanaliile, sărbătoarea foștilor iubiți, cea mai tristă sărbătoare de pe lumea asta.
Se-apropie Roxanaliile, Francesca. Vei veni? Vei fi acolo? Ne vom găsi?
Sau poate vei veni pentru altul? Știu, am învățat să știu că după prima iubire vin următoarele, că nimic nu este etern, că nimic nu începe fără a se și termina cîndva, într-un timp al terminării, că toate cele începute au un sfîrșit, da, mă repet, nu pot să ignor asta, nimic nu durează, nici măcar timpul, el, timpul pe care-l credem nesfîrșit. Credem că timpul și iubirea sînt nesfîrșite pentru că nu apucăm să trăim sfîrșitul timpului și nici al iubirii. Nici o iubire nu se termină, Francesca. Nici una. Chiar și atunci cînd iubim pe altcineva, iubim doar cu ce a mai rămas din noi după prima iubire sau a doua, a treia…
Cu toate iubirile încă în noi, iubim din ce în ce mai puțin, avem din ce în ce mai puțin de oferit. Iubim din ce în ce mai puțin deși ni se pare că de fiecare dată dăm totul. Adevărul e că o singură dată dăm totul. Dup-aia… dăm din ce a mai rămas.
Totul. Ce e aia totul, Francesca?
Cît e de-ajuns ca să spunem că e totul? Cît ne trebuie ca să ne declarăm satisfăcuți? Împliniți. Să putem spune: gata, e de-ajuns, e bine. E totul.
Cît?
Mă uit la poza ta de atunci și încerc să-mi amintesc cînd a fost făcută, cum eram noi atunci, ce ai trăit tu în ziua aia. Aveai ochii cam triști. De ce, Francesca, de ce aveai ochii triști? Ce pierduseși? Ce-ți doriseși și n-ai avut?
Din toată poza asta doar ochii îmi sînt cunoscuți. În rest, nu mai știu nimic. Nu-mi mai amintesc pieptănătura ta, nici rochia pe care o purtai… Ai mai purtat-o? Ai fost cu mine, îmbrăcată în rochia aia? Te-am dezbrăcat eu vreodată de ea? I-am desfăcut eu vreodată fermoarul sau nasturii lăsînd-o să cadă de pe tine, să ți se ghemuiască la picioare, dezgolindu-te, oferindu-mi-te goală, goală?
Aveai obiceiul să nu porți nimic pe dedesubt cînd veneai la mine, ziceai că mereu ești nerăbdătoare să mi te înfățișezi gata de iubit, considerai că orice haină, orice ai mai fi avut pe tine ar fi luat din timpul iubirii noastre și nu voiai asta, nu voiai ca tu să fii cea care ne risipește timpul, de parcă știai, de parcă știai că tot tu, într-o zi… într-o zi… Știai, Francesca? Știai, atunci, că într-o zi ai să pleci? Știai că o să mă lași fără rochiile tale, fără fermoarele tale și nasturii tăi, știai că o să mă trimiți să desfac alte fermoare și alți nasturi, să las să curgă alte rochii, deși era clar că am să știu de fiecare dată că din ele nu va răsări trupul cel așteptat?
De ce, Francesca? De ce-ai făcut asta?
Cui i-ai oferit căderea rochiilor tale? Căror degete le-ai încredințat fermoarele rochiilor tale? Și nasturii, nasturii, Francesca! Ce mîini te-au scos din rochii, ce brațe te-au strîns, te-au sufocat și nu ți-au mai dat drumul?
Îmi aduc aminte asta: ea plecase, pentru că de mult începuse să plece.
Cum ești acum, Francesca? Dacă mai ești. Mai ai părul lung? Mai e blond?
Poate ai albit.
Și eu am albit.
Poate te-ai tuns.
Și eu m-am tuns.
Poate ți-ai tăiat părul pentru că nu suporți să-l vezi lung și altfel decît mieriu, ascunzînd lumina soarelui în el, topind-o și topindu-se în ea, de ea, cu ea. Poate acum ești o femeie cu părul alb, tuns scurt, foarte scurt, ca o rană, ca o penitență, ca un regret… Ce regret ai prins în părul tău, Francesca? Regretul de tine, cea care ai fost? De mine? Cel care am fost și cel pe care n-ai mai ajuns să-l cunoști, n-ai mai ajuns să știi ce a devenit, cum a crescut, cu cine, împlinind ce?
Îmi amintesc părul tău blond, îmi amintesc cum îl răsfirai pe pernă și îl sărutam așa cum era, pe perna în care rămînea mirosul lui, iar noaptea îl simțeam de parcă ai fi fost acolo, de parcă n-ai fi plecat după gesturile cuminți ale dragostei noastre de-atunci.
Îmi plăcea mirosul tău care rămînea în cameră, pe care-l lăsai în cameră în urma ta ca să-mi amintească de tine, să nu cumva să te uit, să nu uit mirosul tău de curățenie, dar și mirosul tău de apoi, avînd în el transpirația și efortul, icnetele și gîfîitul, totul era miros, totul se transforma în miros, iar mirosul acela rămînea pe pernă, în cearșafuri, în aerul din cameră, pe hainele mele, pe pielea mea…
Tu știi că nu mă spălam după ce plecai tu? Tu știi că pînă a doua zi dimineață nu mă mai spălam de teamă să nu se estompeze, să nu dispară mirosul tău și sunetul vocii tale, și mișcările tale, și atingerile tale, așa cum se stingeau pînă la tăcere icnetele tale, știi tu care, sau alea care sunau uneori a surpriză, de parcă nu te-ai fi așteptat să fiu acolo unde eram, să te ating acolo unde te atingeam, de parcă n-ai fi crezut că pot ajunge și acolo, în străfundurile tale, în tainițele de care nici tu nu știai, în adîncurile tale pe care mi le-ai dezvăluit unul cîte unul aducîndu-le sub degetele mele curioase, dornice, pofticioase…
Habar n-am de ce-ți spun toate astea, Francesca. Habar n-am măcar că exiști, că mai ești pe undeva, că mai respiri deși, dacă nu ești pentru mine, dacă nu respiri pentru mine e ca și cînd n-ai fi și totul e în zadar, n-are nici un rost…
Îți spun toate astea, Francesca, cu speranța că exiști undeva, chiar dacă altcineva se bucură de suspinele tale, cum s-a bucurat toți anii ăștia, cum a zîmbit trufaș în sinea-i spunîndu-și: „Numai eu o am, numai a mea este, numai eu o pot iubi cînd vreau și cum vreau și cît vreau…”
…ajunge doar să strig „Francesca, vino!” și ea vine și e a mea, doar a mea, numai a mea.
A știut vreodată că exist, Francesca? A știut că am existat? Că, înainte de el, am fost eu? Ai lăsat vreodată să-ți scape un suspin care nu era pentru el, care nu era iscat de iubirea lui, de felul în care te poseda în patul lui, în casa lui? În patul vostru, în casa voastră. Am existat acolo, cu voi, vreodată? Cu voi, în patul vostru, printre voi? Ai simțit vreodată că printre mîinile voastre împletite erau și ale mele cumva? Picioarele mele? Pieptul meu? Mi-ai văzut vreodată privirea cînd te uitai în ochii lui?
Îl pîndeai și pe el așa cum mă pîndeai pe mine atunci? Cu ochii ăia verzi-albaștri, surprinși parcă, speriați de ce se întîmplă și totodată abandonați de bunăvoie, dăruiți așa cum n-au mai fost alții în toată viața mea? Îl priveai atunci? Și, dacă-l priveai, ce vedeai? Îl vedeai pe el? Mă vedeai pe mine? M-ai văzut vreodată pe mine în ochii lui? L-ai strigat vreodată, atunci, în momentele alea de rătăcire și pierzanie, cu numele meu?
Eu n-am strigat pe nimeni, niciodată, cu numele tău. Pentru că nu mi-am permis niciodată să nu mai știu de mine. Pentru că am știut mereu cine sînt, cu cine sînt, așa cum am știut mereu că nu sînt cu tine.
Și a mai fost ceva. Am vrut mereu să fiu conștient ca să pot ține minte clipa, să nu mai uit, să nu mă mai abandonez încît să pierd ora, minutul, secunda. Pentru că am aflat cu timpul că, dacă uiți de tine, uiți și de iubirea ta.
Și n-am vrut să mai uit nimic din momentele care urmau să alcătuiască viața mea, așa cum uitasem destule cînd eram mai tînăr și generos cu timpul, crezînd că acesta e nesfîrșit. Acum mă apropii de sfîrșitul vieții mele, sînt mai aproape de sfîrșitul ei decît de început și am altă percepție a timpului, care se împarte în alte unități sau doar zilele, lunile și anii au alte dimensiuni, altă greutate.
Acum am aflat ce înseamnă tîrziu, am aflat că există tîrziu și prea tîrziu, că există regrete, că amintirile nu sînt ceva cu care să poți trăi, că ele nu sînt timp adăugat, ci timp dislocat, smuls din viață și de-aia zic că-s țăndări, mi-e sufletul țăndări și inima mi-i arsă și nu știu unde ești și dacă mai ești și dacă mai sîntem cumva, cîtva, într-un fel, întrucum fel, întrucît fel.
Ce poză e asta, Francesca, de ce e la mine, cînd mi-ai trimis-o sau cînd am furat-o ori cine mi-a dat-o, de ce? Ca să sufăr, probabil, să nu mai am stare, să-mi tremure viața…
Mă bătrînește privirea ta și simt toți anii cum mă apasă și mi-e de lipsă glasul tău și mi-s de lipsă vorbele tale de le ziceai odată cînd ziceai „tu ce mă pupi?” și eu ziceam că „gît și umeri, coapse și genunchi”, și tu zîmbeai și te roșeai, te ascundeai și ziceai „hai!”.
Și ce pupeală era pe noi, și ce iubeală, și ce zbor! Eram copii, Francesca, ce copii eram!
Te voi mai revedea vreodată? Poate de Roxanalii? Vei veni? Vei spera? Vei mai iubi?
Hai, fii tu roxa mea și roxul tău voi fi.
Sînt Iorgu Ipsilanti și mi-e dor de tine, Francesca. Zoia Zinaida Francesca Polimovskaia. Iubirea vieții mele de atunci, de-acum și de-a încolo.
Scrie un comentariu