„Webinar inspirațional”, „leadership strategic și inspirațional”, „workshop inspirațional”, pachet, film, decorațiune, lider, curs, citat, peisaj, cadru, muzică, scriere inspirațională etc. – nenumărate aspecte din contemporaneitate pretind ori chiar sunt capabile să ne inspire, să ne motiveze, să ne aducă forță creatoare, entuziasm, deschidere spirituală/culturală în existența ori în profesia noastră. Împrumutat recent din engleză, termenul a luat locul mai vechiului adjectiv „inspirator” și circulă în diverse medii și domenii, dar mai cu seamă în educație și în dezvoltare personală. Am ezitat dacă să spun „inspirator” sau „inspirațional” și atunci am ales „înălțător” și „emoționant” pentru spectacolele și concertele văzute în acest început de toamnă în București. Dar tot îmi par insuficiente pentru bucuria, pentru încântarea produsă, pentru desprinderea până la katharsis de mărunta și îmbâcsita noastră viață. Alte cuvinte sunt necesare pentru o experiență artistică precum punerea în scenă a lui „Oedip” de George Enescu la Opera Națională, în regia și coregrafia lui Stefano Poda, cuvinte precum fascinație și reflecție profundă, laolaltă cu senzația de plonjare în abisuri interioare. „Inspirațional” nu părea să se mai potrivească tocmai prin sensul de „exciting” din limba engleză. Copleșitor prin muzică, decor și semnificații, „Oedip” te face mai degrabă să simți vulnerabilitatea condiției umane, fragilitatea ei intrinsecă, expunerea continuă la suferință și imposibilitatea depășirii limitelor. Prin tensiunea creatoare pe care o transmite, prin adâncimea viziunii și prin frumusețe, un astfel de eveniment artistic este mai mult decât „inspirațional”, devine memorabil.
În imagine: George Enescu (sursă foto aici)
Scrie un comentariu