„O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă” de Horia Corcheș (fragment)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă” de Horia Corcheș, apărut de curând în colecţia Ego. Proză.

„Scriitor matur, cu experiență deja consacrată în genuri multiple – poezie, roman sau eseistică literară –, Horia Corcheș revine cu un volum în care ficțiunea autobiografică se întâlnește fertil cu moduri narative contemporane. Volumul e emoționant prin montajul memoriei afective și problematizant prin lipsa de încrâncenare anticomunistă (incursiunea în anii ’80-’90 conține o privire echilibrată ideologic asupra epocii, nu o denunță, nici nu o idilizează). Cartea este extrem de actuală și prin surprinderea deopotrivă empatică și critică a masculinității angoasate. Memoria caldă a familiei, trecutul recent ca totalitate socială difuză, iubiri dezamăgitoare, fapte și fantasme erotice. Sunt sigur că, prin toate acestea, vocea narativă a lui Horia Corcheș își va găsi rolul și locul în istoria literaturii române contemporane.” (Claudiu Turcuș)

„Nostalgia, sentimentalismul și candoarea tutelează volumul lui Horia Corcheș. Dar nici funcționalitatea narativă nu este previzibilă, nici imaginarul nu este deloc tipic. În prima parte, rememorarea copilăriei din anii ’80 se înstrăinează de seria inflaționistă de autoficțiuni «roz»/«negre» consacrate vieții în comunism pentru a facilita reflectarea unor medii sociale – ale așa-numitului «proletariat îmburghezit» – pe cât de definitorii pentru epocă, pe atât de puțin explorate. Intrigile erotice din a doua secțiune, plasate în perioada posttranziției, evită clasicele scenarii ale dezabuzării zgomotos-autenticiste și dau seama de o anesteziere sentimentală epidemică, întinsă din săli profesorale în birouri corporatiste, din capitală în provincie, din urbanul care-și trăiește vanitos occidentalizarea până în zona precariatului rural sau de periferie.” (Cosmin Borza)

Horia Corcheș

„O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă” (fragment)

Straturile cu flori

Bordura de ciment a trotuarului podului e fierbinte încă, încinsă de la soarele puternic al după amiezii care se sfârşeşte, iar băiatul, după ce a stat o vreme acolo privind de‑a lungul drumului, aşezat pe rucsacul jerpelit şi aproape gol, se saltă în picioare, şi‑l aruncă pe umăr, ia de alături undiţa, apoi coboară spre malul râului, lângă pod, unde o salcie uriaşă se apleacă aproape până deasupra unei insuliţe. Aşază undiţa sprijinită de salcie, apoi scoate din rucsac borcanul şi‑l scutură uşor, privind în el, ridicat la nivelul ochilor, cum se zvârcolesc câteva râme în bălegar. Dincolo de capacul borcanului, în depărtare, îl vede cum tocmai apare din lanul de porumb, pe poteca tăiată prin el, pe celălalt, un băiat bondoc, cu undiţa în mână, şi intră pe drum, apropiindu‑se fără grabă. Încearcă să vadă dacă are rucsacul pe umeri, apoi estimează că, până va ajunge, are timp să pună o râmă în cârlig şi să arunce primul. Ar vrea să dea în ochiul stătut de sub salcie, unde apa e adâncă şi liniştită.

Stă pe vine, cu undiţa întinsă deasupra ochiului de apă, când îl aude coborând povârnişul de lângă pod, dar nu întoarce capul. Soarele a început să‑şi piardă puterea odată cu înserarea şi o pală de vânt îi dă părul lung şi blond peste ochi. Şi‑l trage cu degetele mâinii drepte pe după ureche, ţinând cu stânga undiţa întinsă. Simte o înfiorare uşoară pe gât până pe piept. Pluta nu schiţează nicio mişcare.

— Trage ceva?

— Nimic până acum. Mi‑ai adus?

— Parcă văd că nu prindem nicio scofală, pufneşte, fără să dea atenţie întrebării.

— M i‑ai adus, mă?

— Ţi‑am adus.

— Dă să văd! întoarce capul blondul, stând tot pe vine, cu băţul întins, ţinut cu ambele mâini.

Cum stă aşa, pe vine, aproape că e de înălţimea celuilalt, privindu‑l de la acelaşi nivel în ochi.

— Las’ că‑ţi dau când mergem!

Nu mai zice nimic, îşi întoarce privirea spre plută şi stă nemişcat, privind‑o, în vreme ce aude cum îşi pregăteşte şi celălalt undiţa.

— Dă şi mie o râmă!

Blondul întoarce capul, arătând cu el spre rădăcina salciei, unde şi‑a aşezat rucsacul la umbră:

— Ia din borcan!

Stau aşa o vreme, amândoi pe vine, cu undiţele întinse deasupra ochiului de baltă, privind plutele nemişcate, în tăcere.

— Nu trage, fir‑ar al naibi! Parcă văd că iar mergem cu mâna goală acasă!

— Dă să‑l văd!

Băiatul cel mic se strâmbă, sare în picioare lăsând undiţa alături şi‑l priveşte uşor răutăcios:

— Dacă te prinde taică‑to, ai pus‑o! Te face ţăndări!

— Nu mă prinde, că e beat mort pe când ajung acasă. N‑ai tu treabă! zice încet, apoi îşi îndreaptă iar privirea spre plută, fără să mai insiste.

— Dacă trăia maică‑ta, te prindea ea, pun pariu, era vai de tine!

Blondul tace, fără să schiţeze niciun gest. După o clipă se ridică uşor, câţiva centimetri, rămânând pe vine, concentrat. Pluta s‑a mişcat puţin în stânga, apoi în dreapta, dar nu s‑a scufundat, aşa că nu trage firul din apă, se lasă din nou în jos, rămânând în şezut.

Horia Corcheș (n. 1974) a absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Babeș-Bolyai” și este profesor de limba și literatura română. Debutează editorial în 2008 cu un volum de poezie. Urmează două romane, Istoria lui Răzvan (2014) și Partaj (2016), și volumul de poezii În sfârșit am o viață perfectă (2021). Scrie articole de opinie și de specialitate în Dilema veche, Școala9, Perspective, Revista cercurilor de lectură, publică proză scurtă în reviste ca iocan, Familia, Vatra etc., precum și în antologii. Este membru al juriului Concursului de creație literară Trofeul Arthur, al Concursului de creație literară „Locuiește în poveste!” și al Concursului de manuscrise Prozoteca.