Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Seara de jazz
Doina Ofelia Davidescu
John știa foarte bine ce anume cântă Tom Waits; la fel de bine o știa și trompetistul din clubul de jazz. Acesta interpreta frecvent piese din repertoriul lui Waits, transformând melodiile în adevărate capodopere, iar John mergea acolo la fiecare sfârșit de săptămână doar ca să-l asculte.
În seara aceea, ploaia bătea sacadat peste oraș, măturându-l cu rafale și spălându-l mai bine decât ar fi făcut-o orice companie de salubritate. John s-a așezat la masa lui obișnuită, având în față whisky-ul preferat într-un pahar cu două cuburi de gheață și nelipsitul pachet de țigări. Clubul, scufundat în semiobscuritate, avea doar mica scenă iluminată corespunzător; restul încăperii plutea într-o delicată incertitudine, întreținută de câteva lămpi laterale.
Trompetistul a ridicat instrumentul spre tavan, iar primele note din „Grapefruit Moon” au început să curgă ca o confesiune fragilă. Era aproape un sacrilegiu felul în care sunetul metalic al trompetei îmblânzea asprimea versurilor lui Waits, transformând disperarea în eleganță. John închise ochii și simți cum fumul de țigară se împletește cu acordurile, în timp ce, în mintea lui, vocea hârâită a lui Tom se topea în puritatea jazzy a interpretării. Era momentul său preferat, deoarece se întâlneau în acea stare de melancolie universală pe care amândoi o înțelegeau fără cuvinte: o reverie nocturnă pe care niciun autentic jazzman nu ar fi putut-o explica vreodată, dar pe care toți cei prezenți o simțeau vibrând.
În seara aceea, însă, ceva s-a schimbat, deranjând cunoscuta și relaxanta monotonie. În timp ce trompetistul ataca primele note din „Blue Valentines”, John a observat — și se pare că nu degeaba — o siluetă străină, bizară, așezată la o masă discretă: un bărbat cu pălăria trasă pe ochi, care privea fix spre scenă. La un moment dat, trompetistul s-a oprit brusc în mijlocul unui solo, un gest pe care nu-l mai făcuse niciodată în zece ani. Un sunet ascuțit a țâșnit din instrument.
Ca la un semnal, străinul s-a ridicat, lăsând pe masă o cutie învelită în ziar. John a vrut să-l urmărească, dar când a ajuns la ușă, strada era pustie. Întors în club, a observat că trompetistul nu se mai uita la public; privirea lui era ațintită, cu o teamă abia mascată, spre masa de unde necunoscutul tocmai plecase. De acolo se auzea un ticăit ritmic, abia perceptibil sub acordurile pianului. John a încremenit. I se părea că ticăitul rezona direct din pereți, în ritmul propriei inimi.
Trompetistul a dus din nou instrumentul la buze. De data aceasta, un șuierat metalic, ca un cod descifrat, a umplut încăperea. Fără un cuvânt, barmanul a început să stingă luminile, lăsând aprins doar reflectorul de deasupra scenei. În ultima undă de lumină, John a observat un detaliu straniu: ziarul nu era unul obișnuit. Titlul purta data de a doua zi, iar fotografia de pe prima pagină îl înfățișa chiar pe el, având o expresie de teroare. Când a ridicat privirea, trompetistul dispăruse. Trompeta plutea singură în aer, continuându-și șuieratul sinistru, asemănător unei voci care-i rostea numele.
John a desfăcut ziarul. Sub fotografie scria: „Ultimul martor al tăcerii a dispărut la ora 12:05”. Ceasul clubului indica 12:04. În acea secundă, umbrele de pe pereți au încetat să mai fie simple proiecții ale mobilierului; s-au desprins de tencuială, devenind siluete tridimensionale, dense ca smoala, care alunecau spre el. Trompeta, plutind în aer, a scos un ultim sunet — o notă joasă care a făcut ca paharele de pe mese să vibreze și să se spargă simultan.
Din cutie, ticăitul s-a oprit. Capacul s-a întredeschis, lăsând să scape o lumină rece, albastră. Înăuntru, un ochi uman clipea ritmic, fixându-l. În loc să fugă sau să se lase pradă groazei, John a schițat un zâmbet ironic, de parcă tocmai ar fi înțeles poanta unei glume obscure. Cu o mișcare hotărâtă, a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos micul său casetofon de buzunar, pe care îl purta mereu pentru a înregistra solo-urile din weekend. Fără să clipească, a apăsat butonul Play. Din micuțul difuzor s-a revărsat vocea reală, hârâită și viscerală a lui Tom Waits, cântând „Step Right Up”.
Realitatea a început să tremure. Ochiul s-a închis, iar umbrele s-au retras.
John a înfășcat trompeta care plutea și a suflat haotic în ea, suprapunând sunetul peste înregistrare. Un scut de zgomot a acoperit totul. Apoi, sunetul s-a frânt brusc, de parcă cineva ar fi retezat firul realității cu o lamă invizibilă. Umbrele au înghețat și s-au retras înapoi pe pereți. Lumina albastră din cutie s-a stins, iar capacul a căzut singur, cu un clic moale, aproape politicos.
Din casetofon nu se mai auzea nimic. Banda se terminase, iar rotițele se învârteau în gol, scoțând acel fâșâit familiar, domestic, care nu avea nimic supranatural în el.
Din colțul scenei, pianistul a lovit o clapă, ca pentru un test. Barmanul a aprins o lumină. Apoi încă una. Clubul a revenit la normalitatea lui obosită: pahare, fum și fizionomii care nu păreau să fi văzut nimic neobișnuit. Câțiva clienți au început să aplaude, confuzi, ca după un moment experimental neînțeles, dar acceptat.
John a coborât de pe scenă. Cutia era acum sub brațul lui. A dus-o la masa din colț și a împins-o ușor spre margine, ca pe un obiect care nu-i aparținea. Nu a mai deschis-o; nu mai era nevoie. S-a uitat spre ușă: ploaia se oprise.
Orașul părea suspendat între două respirații, iar aerul era curat. John a început să meargă fără grabă, fără o direcție clară, așa cum făcea de obicei. În buzunar, casetofonul s-a oprit definitiv cu un clic sec, semn că banda ajunsese la capăt. John a zâmbit vag. În spatele lui, în club, cineva a ridicat trompeta și a încercat o notă. A ieșit falsă. Apoi încă una. Și încă una. Sunetele s-au legat stângaci într-o melodie nouă, pe care nu o recunoștea. Noaptea nu mai părea ostilă, iar pașii lui nu mai aveau ecou.
Sumar Literomania nr. 410-411 (2026)
Scrie un comentariu