Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:
- prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
- numele autorului să fie indicat la începutul textului;
- documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
- nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
- autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.
Spor la scris!
Uitare
Mihaela Sterpu
Îl iubea mult, dar voia să plece. Nopțile nedormite o epuizaseră, își dorea să nu mai simtă nimic. Vedea că el nu mai are ce să-i ofere, că o privește doar ca pe o simplă făptură care îl încurcă uneori prin casă cu întrebările și tristețile ei, că l-a pierdut de tot. Nu și-a dat seama de schimbare, pentru că mereu a fost un tăcut.
Mergea cu viteza legală, dar nu era prea relaxată, ea niciodată nu s-a simțit confortabil să conducă noaptea. Erau puține mașini pe șosea. Se uita distrasă înainte, urmărind de departe cum se schimbă culoarea semaforului. Uneori, când vedea că se face galben, accelera, să treacă, deși nu se grăbea nicăieri. În țara asta nouă, se putea trece și pe galben, care dura destul de mult.
La un moment dat s-a gândit amuzată că lumina de la stâlpii de iluminat seamănă cu cea de la semafor. E galben sau roșu la următoarea trecere? Sunt prea multe luminițe, și-a zis. A auzit bufnitura. De unde apăruse arătarea aceea care părea om? Nu știa ce să facă. Să oprească? Oare trebuia? Sau i s-a părut? A auzit totuși agitația de pe șosea, câteva mașini de pe contrasens claxonau. A accelerat haotic și a intrat în primul stâlp. S-a oprit de tot mașina și se uita sfâșiată înainte, unde era noapte.
Și-a găsit în sfârșit liniștea în celulă. Suna înfricoșător, dar și-a găsit liniștea omorând din neatenție un pieton. Un om. În miezul nopții, pentru că nu reușise să adoarmă.
Nu se gândea că ar putea sau ar trebui să câștige procesul. Ea nu făcea nimic să se apere, nu spunea nimic. Nu-și amintea nimic. Zilele treceau fără ea. Îi plăcea în încăperea aceea micuță, întunecată. Doar acolo se liniștea, uita de ea.
Oare dacă apuca să plece de la el, la fel de ușor și-ar fi recăpătat viața?
Regreta enorm accidentul – cineva murise din cauza ei. Dar nu putea să mai simtă durere, mintea îi amorțise de mult. (Parcă nu erau chiar gândurile ei de acum.) Era doar împăcată cu soarta ei, că va sta mulți ani singură într-o celulă, fără să fie nevoită să facă nimic. Și, în sfârșit, fără să gândească. Pentru că aici nu mai avea gândurile care o măcinau înainte de accident. Teroarea părăsirii, anxietatea, golul care devenea un hău care să o înghită. Neputința de a mai vorbi. Era egoistă probabil, dar atât putea. El mereu îi spunea că exagerează, se mai desparte lumea, că o să-și refacă viața și o să-l uite. Dar ea nu-l credea. Știa doar că îi este rău, un rău pe care nu-l putea ține în ea.
Ce își mai amintea? întreba insistent avocatul. Știe cu cine era în mașină? Cum? Cu Andrei? Care Andrei? Băiatul ei de zece ani? Unde e acum? De ce tace omul ăsta care ar trebui să o ajute?
Nu știe dacă el, soțul ei, a vizitat-o. Sau altcineva. Oare o îndoapă cu medicamente de nu-și amintește mai nimic? Avocatul zice ceva de un spital, dar ea nu vrea. Se simte bine în întunericul, în siguranța celulei. Nu mai suportă lumina din sala de proces, de pe culoar, din mașină. Mi s-a dus viața, se gândea.
Nu știe cât timp a trecut. Nu mai face plimbări cu mașina, în cătușe. Stă într-o cameră în semiîntuneric și e vizitată de câteva ori pe zi de o femeie în alb. Era liniștită, credea că e liniștită, pentru că nu avea niciun gând. Dar acum de ce e tentată să o întrebe ceva pe femeie? Și nu poate deschide gura. Are gura uscată, ochii îi arată că e înconjurată de o ceață murdară. Trupul nu se mișcă singur, are nevoie de sprijin. Oare îi este rău? Credea că așa e liniștea. Că nu mai simte nimic. Și atunci, de ce încep să-i dea târcoale gânduri și întrebări? Și vede un copil care îi zâmbește în amintire. E blond, subțirel și foarte vesel. Simte o împunsătură în inimă. Își oprește respirația pentru o clipă pentru că o doare pieptul. Așteaptă cu nerăbdare să vină cineva, eventual femeia din fiecare zi. Ca să o întrebe. Ce? Nu-și amintește. Dar așteptarea devine grea. Nu știe dacă e zi sau noapte, ferestrele sunt acoperite cu o folie închisă la culoare. Nu se gândește să încerce să se dea jos din pat, pentru că a uitat cum e să se miște singură. Acum își folosește doar mintea. Cea care a făcut-o atât să sufere. De ce suferea? Pentru că el voia să o părăsească. Cum? Așa dintr-odată? Doar se iubeau. Și ea unde se ducea în noaptea aceea? Fugea? Simte că inima o ia la galop, nu știe cum să o stăpânească. Pune inutil mâna în dreptul pieptului. Începe să-și amintească. O femeie în vârstă, plânsă, se uită pierdută spre nimic. Dar ea îi vede doar părul alb, care o liniștește. Îi amintește de bunica. Așa o știa dintotdeauna, cu părul alb, blândă. Și bunica îi zâmbea mereu când o privea, dar femeia de pe culoar nu zâmbește. Ce a făcut de o ocolesc toți? Credea că e un om bun. Acum nimeni nu-i vorbește, toți se prefac că nu o văd, nici de curiozitate nu se uită spre ea.
Hm! Un ziar pe măsuță. O poză urâtă cu ea. Cenușie… Criminala fetiței de cincisprezece ani… bunica fetei nu o iartă. Soțul a plecat din țară… Cu cine a plecat? Singur sau cu un băiat? De ce nu scrie despre niciun băiat? Oare unde stătea copilul, în față sau în spate? A zis ceva, a țipat, s-a plâns de durere? Capul o apasă, îi tremură tot corpul. Deci ea a făcut un rău. Și stătea aici singură, liniștită, mulțumită că nu mai avea gânduri negre. O doare inima. Își amintește de niște pastile pe care i le dăduse un doctor. Unde or fi? Dar nu spusese nimănui că a fost la un control, la cardiolog. Își amintește, e aceeași durere care a făcut-o să se urce în mașină. Se uită în jur. Nu e nimic care să o ajute să n-o mai doară. Ar putea să se lovească cu capul de perete. Așa a văzut într-un film că fac cei care suferă în locuri din astea. Se târăște prin cameră. Nu știe cum să facă, nu suportă durerea. Încearcă să strige, dar nu-i iese nimic, nici măcar un scâncet. Inima îi bate tot mai tare și parcă totul din ea începe să tresară de la locul lui. Nu știe dacă stă pe loc sau se mișcă. Totul se învârte în jur și aude șuierături. Inima stă să pocnească. Ochii i se întunecă în orbite. Încrengătura degetelor devine tare. Un gâjâit se aude parcă dinspre pereți sau din gâtul ei.
E iar liniște.
Scrie un comentariu