Cartea săptămânii Cronici

Adevăratul Don Juan

În 2019, Premiul Nobel pentru literatură a fost acordat scriitorului austriac Peter Handke. Nu au lipsit nici controversele, și aici mă refer la atitudinea destul de discutabilă a lui Handke în ceea ce privește războiul care a distrus Iugoslavia în anii ’90. De altfel, Peter Handke nu s-a ferit de dispute încă de la debutul său în lumea literelor. Fiind invitat la o ședință a cunoscutului Gruppe 47, din care făceau parte Ingeborg Bachmann, Günter Grass, Heinrich Böll, Hans Magnus Enzensberger și Paul Celan, Handke a fost dat afară după ce le-a reproșat celor care au citit că nu știu să… descrie, că toate eforturile lor literare sunt zadarnice în lipsa capacității de a surprinde realitatea imediată. Gestul tânărului de numai 23 de ani nu a rămas fără ecou, numeroase reviste de specialitate și nu numai publicând a doua zi fotografia lui, împreună cu relatarea întâmplării cu pricina. Celebritatea a venit, însă, odată cu apariția primului său roman, în 1970. Este vorba despre „Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri” („Die Angst des Tormanns beim Elfmeter”), roman în care tânărul și rebelul scriitor austriac folosește ca principal procedeu literar descrierea, adică tocmai acel element a cărui lipsă o reproșa, în parte pe nedrept, celor din Gruppe 47.

Victor Scoradeț, traducătorul în limba română al romanului „Frica portarului înaintea loviturii de la 11 metri”, explică foarte bine acest procedeu care constă într-o „distilare a limbajului”: „Descrierea reprezintă singura modalitate de a evita capcanele unui limbaj ce abundă în clişee, poncife, truisme – aşadar în elemente prefabricate ce parazitează pe de o parte percepţia, pe de alta comunicarea. Handke şi-a elaborat o estetică a simplităţii şi îşi propune să descopere (şi nicidecum să re-descopere!) realitatea, o realitate ocultată de experienţa devenită clişeu. Fascinaţia detaliului, descrierea nudă, interzicându-şi metafore, comparaţii – cu excepţia cazului când, aşa cum notează în jurnal, comparaţia ar fi trăită, aşadar expresie directă, iar nu elaborată, mediată de intelect”.

Handke a rămas, de-a lungul timpului, fidel acestui stil de a surprinde realitatea, așa cum se întâmplă și în micro-romanul „Don Juan (erzählt von ihm selbst)” – „Don Juan (povestit de el însuși)”, apărut în 2004. Micro-romanul lui Peter Handke a apărut în 2006 și în limba română, la Editura Paralela 45, în foarte buna traducere semnată de Corina Bernic și Gabriel-Horațiu Decuble.

Trama este una simplă. Naratorul, care deține un han în Port-Royal-des-Champs, îl întâlnește, într-un moment de criză al vieții sale („Oferta mea, ca hangiu și bucătar, nu mai avea căutare. Eșuasem, deci, ca om de afaceri. Iar eu nu cred în nimic altceva mai mult decât în funcția socializantă a afacerilor. Dintotdeauna. Cred cu tărie în acel joc de societate înviorător dintre vânzare și cumpărare”), îl întâlnește, aşadar, pe Don Juan. De fapt, pe proprietatea sa, apare, într-o zi de mai, un bărbat fugărit de un cuplu de motocicliști. Naratorul, fără nicio prezentare oficială, știe de la bun început pe cine are în față, ceea ce aruncă o umbră de îndoială asupra întregii întâmplări – mai ales că naratorul este și un cititor rafinat, capabil de a fantaza o astfel de întâlnire: „Și deși dădurăm nas în nas în acest fel pentru prima dată, intrusul mi s-a părut pe moment cunoscut. Am știut pur și simplu. Fără ca el să fi trebuit să se prezinte – nici nu ar fi fost în stare de așa ceva, dar respirația sa era unică, nemaiîntâlnită; am știut exact, îl aveam în față pe Don Juan; nu un oarecare «Don Juan», ci chiar pe el însuși, pe Don Juan”.

Bărbatul, prezentat fără umbră de îndoială ca fiind Don Juan, rămâne la hanul naratorului timp de o săptămână și își plătește șederea prin povestirea aventurilor sale din urmă cu o săptămână, perioadă în care a colindat prin Rusia, Georgia, Damasc, Norvegia, ajungând, în cele din urmă, în Franța. Povestirile sale sunt unele atipice pentru un cuceritor, deși în ele este vorba despre întâlniri să le numim (deocamdată) amoroase. Povestirile acestui Don Juan nu sunt unele picante, așa cum sunt mâncărurile gătite de el. Dimpotrivă.

Mai mult, povestirile se lasă așteptate, naratorul fixând cu migală mai întâi cadrul. Descrierea locurilor din Port Royal, o descriere naturalistă care, ne dăm seama pe parcurs, devine chiar protagonista micro-romanului semnat de Handke prin uzurparea importanței întâmplărilor propriu-zise, este justificată astfel de narator: „Nu insist pe aceste imagini doar din motivul că plaiurile din jurul ruinelor Port Royal m-au cucerit, ci și pentru că văd în ele singura locație potrivită sau posibilă pentru povestea noastră, pentru o poveste actuală, după cum și filmele lui Antonioni nu puteau fi turnate decât în preajma zidurilor dărăpănate din periferiile industriale ale Italiei, iar western-urile lui John Ford doar printre stâncile erodate din Monument Valley”. Deși cadrul fiecărei întâmplări este descris minuțios, lipsește, însă, o descriere a lui Don Juan însuși. Înfățișarea, ca și obiectul căutării lui Don Juan rămân un mister, ceea ce explică în parte motto-ul cărții, preluat din libretul operei „Don Giovanni”, libret semnat de Da Ponte: „Cine sunt eu – nu vei afla”.

Aflăm, însă, câteva detalii despre Don Juan. În primul rând, pentru rătăcitorul, fugarul Don Juan timpul este o problemă. Nu se stabilește nicăieri pentru mult timp, fuga sa stă sub semnul imperioasei treceri a zilelor, a orelor, a secundelor. Așa se explică și neliniștea sa, care l-a condamnat la un vagabondaj parcă fără sfârșit: „Aceasta (neliniștea, n.m.) se manifesta prin faptul că, din moment în moment, părea că pierde controlul asupra propriului său timp. Sau: timpul nu mai era elementul său. Sau: momentele se transformau în secunde. În loc să privească în jur, să asculte, să respire, Don Juan s-a pierdut în numărători. El nu număra doar secundele. El număra mecanic tot ce se ivea în fața automatului de calcul care devenise el între timp – locurile din avion, găurile pentru șiret din pantofii săi, firele din sprâncenele vecinului. Nu că s-ar fi plictisit pe nesimțite – era ceva mult mai serios: Don Juan ieșise din jocul acela prietenos cu timpul. Se poate ca acesta să fi fost cel mai grav caz de plictiseală”.

În al doilea rând, aflăm că nu doar plictiseala îl mâna din loc în loc pe personajul nostru, ci și o durere cauzată de pierderea cuiva drag – o iubită sau un copil, își imaginează naratorul, căci Don Juan este, și nu numai în acest caz, de o discreție absolută. Durerea a devenit pentru el o forță, un blazon: „Durerea era ceva ce-l făcea nestatornic și cu atât mai mult (sau mai degrabă din ce în ce mai mult) perfect permeabil și receptiv la tot ce se întâmpla, la nevoie chiar invizibil. Durerea îi ținea loc de merinde. Îl hrănea din toate punctele de vedere. Mulțumită ei, el nu mai avea niciun fel de nevoi importante. Acestea nici nu mai apăreau. De apărat era doar ideea că astfel, în durere, ar fi posibilă și pentru ceilalți viața ideală pe pământ (vezi «să lași să se reverse durerea asupra lumii»). Durerea sa era o ocupație, nu una episodică, ci una esențială și continuă”.

În al treilea rând, Don Juan este un singuratic, iar singurătatea lui este, pare-se, ceea ce le atrage pe femei la acest personaj. Prezența lui le făcea pe femei conștiente de „singurătatea lor scandaloasă”: „Prin ochii lui Don Juan care o priveau și cuprindeau tot spațiul din jurul ei, acea femeie devenea conștientă de singurătatea ei de până atunci și de faptul că această singurătate trebuie să sfârșească odată… Să devii conștient de propria singurătate – energia pură și necondiționată a dorinței. La femeie, aceasta se exprima ca o chemare «victorioasă», pe cât de mută, pe atât de puternică, un vino-ncoa!; ceva ce la un bărbat, chiar la unul atât de singur, ar rămâne cu siguranță fără efect. În afară de asta, prin acest vino-ncoa, femeia, chiar dacă era oricum o frumusețe, devenea și mai frumoasă, până la «mai frumos nu se poate», în timp ce o astfel de expresie la un bărbat…”.

În concluzie, povestirile lui Don Juan sunt, în cele din urmă, doar un pretext (pentru narator, în principiu) de a surprinde detalii, de a descrie cele din afara, dar și dinăuntrul personajului Don Juan, detalii care se dezvăluie doar în anumite momente, asemenea unor revelații. Iată cum funcționează și în acest micro-roman procedeul descrierii, pe care Handke și l-a asumat încă de la începutul carierei sale de scriitor. Ar mai fi de descoperit și celelalte fețe ale lui Peter Handke – aceea de dramaturg, dar și cea de scenarist (a semnat, printre altele, scenariul peliculei „Der Himmel über Berlin”/ „Cerul deasupra Berlinului”, film regizat de Wim Wenders).

Peter Handke, „Don Juan (povestit de el însuși)”, traducere de Corina Bernic și Gabriel-Horațiu Decuble, Editura Paralela 45, Pitești, 2006, 96 p.

 

Despre autor

Raul Popescu

Raul Popescu

Absolvent al Facultății de Litere din Brașov. Și-a continuat studiile în cadrul Universității Transilvania din Brașov cu un masterat de Scriere Creatoare și cu un doctorat despre viața și opera lui Ioan Petru Culianu. Colaborează la „Observator cultural”, „Steaua”, „Astra (Supliment. Literatură, artă și idei)”.
În 2017, a publicat „Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic” (Editura Eikon, București), volum nominalizat la Premiile Observator cultural 2018, la secțiunea „Debut”. Textele sale pot fi găsite și pe blogul personal erasmen (https://erasmen-erasmen.blogspot.ro).

Scrie un comentariu