„David și cu mine/ Eu şi David” de Andreas Jungwirth

În epoca totalei deschideri informaţionale digitale, ce mai aşteaptă publicul tânăr şi foarte tânăr de la o carte de ficţiune? Noi tipuri de poveşti şi personaje, tabuuri, limite, noi tehnici de scriere şi de expresie literară – provocările şi paradigmele literaturii contemporane pentru copii şi adolescenţi au fost discutate de tinerii cititori români de la Timişoara şi Bucureşti cu cel mai cunoscut scriitor austriac pentru tineri al momentului, Andreas Jungwirth, între 14 şi 17 octombrie, la invitaţia Forumului Cultural Austriac Bucureşti. Acest turneu de întâlniri literare s-a desfăşurat în cadrul campaniei „Austria citeşte. Întâlnire la bibliotecă”, iniţiativă a Asociaţiei Bibliotecilor Austriece, şi cu prilejul Festivalului internaţional „Little Lit – întâlniri De Basm”, organizat de Asociaţia Scriitorilor pentru Copii şi Adolescenţi – De Basm. Evenimentele au fost susţinute de Biblioteca Austria Timişoara (din cadrul Universităţii de Vest) şi de Biblioteca Austria Bucureşti (din cadrul Universităţii din Bucureşti).

Andreas Jungwirth:

„Vienna Institute for Young-Adult Literature publishes the magazine called „1000 and 1 Book”, offers various exchange programs and organizes an annual reading festival for young readers. Verena Weigel at the Institute reports that teachers, in the course of their work, periodically complain about various titles on the subject of sexuality. Isolated cases. More often in the past few years, she has increasingly observed a reluctance by teachers to tackle certain subjects (also mostly related to sexuality). In Vienna, there are many classrooms with a high proportion of Muslim students. The educators want to avoid conflicts with their parents, their religion, their culture.” (…)

„Over the years, my gay characters became more and more prominent. „Wir haben keinen Kontakt mehr” and „David und Ich” are two recent examples.

But the society in which I live has also changed since 1997.

We hear from Russia that homosexuals are not allowed to work there as teachers, and newspapers distribute stickers with the inscription: gay-free zone. We hear from Poland that in their election campaign, which ended last Sunday, instead of refugees, homosexuals are now named as the enemies destroying society. In Austria too refugees continue to play a role in election campaigns. And sometimes the question arises: What will happen if refugees no longer serve the function of enemy and new ones become necessary? Will the right-wing parties in Austria and Germany then go the route of the governing party in Poland?

Homophobia is best met with education. With books. It needs role models. And there are a number of children’s and young-adult books in the German-speaking realm dealing with homosexuality.” (translated by Gabi Schater)

David și cu mine/ Eu şi David

„Mi-ar plăcea să împușc o căprioară”, a spus David. „Ca s-o văd sângerând”, a spus.

Ridică puşca, ocheşte – o pușcă pe care, desigur, nu o are. Își ține respirația, de parcă ar ochi, într-adevăr, o căprioară. Hai, trage! i-am zis. David nu apasă pe trăgaci. În schimb, întoarce puşca spre mine, îmi pune ţeava în piept. Ţi-e frică?, întreabă. Eu nu tremur, nici n-aş avea de ce, căci puşca nu există. El tremură, clănţănind din dinţi, de parcă ar fi venit iarna, acum, în toiul verii. După un timp, lasă puşca în jos şi, odată cu ea, şi privirea. Apoi se ridică, o ia la goană printre copaci, până la bicicleta sa, aruncată lângă drum. O smulge de jos, apasă pe pedale şi, deodată, mă apucă teama că nu-l voi mai revedea vreodată pe David.

Între timp a venit toamna, şcoala a reînceput, iar eu mă gândesc zi de zi la el și de-abia acum îmi dau seama cât de puțin știu despre el, habar nu am câți frați are, cine-i sunt părinții, unde stă… Nu am trecut pe la el niciodată. Ne întâlneam mereu la mine. Știu doar că drumul de la el până la mine dura patruzeci și cinci de minute pe bicicletă, în sat trebuia să treacă de biserică și de cârciumă, s-o ia la dreapta după magazinul de electrocasnice, spre strada cu case la liziera pădurii. Așa se și numește strada: strada Lizierei. Una dintre casele de acolo a fost construită de ai mei, înainte să mă nasc. Dar ei nu prea stau pe acasă, au joburi unde trebuie să stea până seara târziu sau să zboare spre toate țările pământului.

David, știa sigur, nu avea chef să dea ochii cu ai mei: ăia oricum nu m-ar vedea. Cum naiba să nu te vadă? Doar nu sunt orbi! Nu ai cum să-nțelegi, spuse el. Explică-mi! Dar el niciodată nu explica ceva, nici dacă-l rugam.

David și cu mine petreceam cea mai mare parte a după-amiezilor într-o poiană din spatele casei noastre, cocoțați pe-un foișor de vânătoare abandonat. Scara era putredă, așa că obișnuiam să urcăm mereu unul câte unul. De sus ne uitam pe blestemăția verde (cum îi plăcea lui David să spună) și vorbeam chestii adânci (din nou, vorba lui David). Există Dumnezeu? Nu. Da. E limitat sau nu universul? Da. Nu. Ce va fi când vom fi morți? La întrebarea asta aveam amândoi același răspuns: Nimic. Și amândoi eram de acord: că nu ne puteam imagina acest nimic. Așa că ne-am spus că, totuși, ceva trebuie să existe – totul la fel ca acum, dar cumva în oglindă.

Uneori, când stăteam acolo, cocoțați, se întâmpla să ni se atingă brațele; atunci David se oprea în mijlocul propoziției, iar eu simțeam că-mi stă inima în loc. Luam distanță, el își continua ideea și inima mea își regăsea ritmul firesc.

Tare aș avea chef să aflu cum ar fi să trăim în oglindă, a spus David, într-o zi, așa, pe nepusă masă. Te referi la cum va fi când vom fi morți? Dădu din cap, serios. Dar nu există decât ori una, ori alta, am zis. Greșit, a spus el, poți să te duci acolo și să te întorci. Și cum crezi că se poate una ca asta? Ce lipsită de sens era discuția asta. Întrebarea a rămas, desigur, fără răspuns. Doamne, ce-l mai uram! Seara, însă, în fața oglinzii, mă uitam și mă întrebam cum ar fi să trăiești doar pe partea cealaltă, și să exiști doar când cineva stă în fața oglinzii, în rest… să nu fii.

A doua zi, David nu apăru. În ziua aceea luă sfârșit o perioadă mai lungă de căldură. Furtuna violentă a fost urmată de un șir de trei zile de ploaie neîntreruptă. De câteva ori ne-am scris, chestii banale, mi-am petrecut zilele în camera mea, la cină coboram să mănânc cu ai mei, care mă sâcâiau cu mereu aceleași întrebări. Odată întreabă mama: Amicul ăsta…? David. Așa-l cheamă? Da, așa. Nu ți se pare un pic straniu? Ce-ți veni? Are mișcări de fată. Tata ridică privirea, spune: Am crezut că fiu-meu n-are prieteni. Apoi continuă să se uite-n telefon. Dar de unde-l știi, de fapt, pe tipul ăsta? Ăsta a fost momentul când am priceput ce a vrut David să spună când a susținut că ai mei nici măcar nu l-ar vedea. Brusc, am simţit că-i urăsc, parcă aveam un pumn strâns în stomac.

Întors în cameră, îi scriu: Când mai vii? Ți-e dor de mine? mi-o întoarce. Dacă eram față-n față, sigur ar fi sunat ironic. Dar întrebarea era afișată pe ecran, iar eu eram liber să-i dau orice nuanță voiam.

Mă-ntind pe pat și mă holbez în tavan. O muscă se plimbă, mă uit la viața ei, lipsită de sens.

Plâng! Mesaj nou, de la David. Un selfie. În fundal, o propoziție, scrisă cu litere chirilice. Ah, nu, greșesc. Și-a fixat camera invers, să se vadă poza în oglindă. Textul devenise lizibil: „Știu cum se face!”. Era sloganul unui magazin de bricolaj, prezent pe nu-știu-câte afișe, peste tot în oraș. I-o întorc: Vino și arată-mi.

A doua zi a apărut. Transpirat fleașcă, ca după fiecare goană pe bicicletă. Mă așteptasem să vină cu ceva, vreo chestie care să ne ajute să trecem, temporar, dincolo – fără să am cea mai mică idee ce ar fi putut fi – poate vreun ceva de la magazinul de bricolaj?

Uite-aici! David îmi întinde telefonul, iar mie-mi cad ochii pe petele roșii pe care le avea pe gât. Ce-i asta? Uită-te la video! spune. Pe ecran, o fată cu o curea strânsă în jurul gâtului, făcând genuflexiuni într-un ritm amețitor, gâfâind, apoi oprindu-se brusc, trage de curea, o strânge și mai tare în jurul gâtului, dă ochii peste cap și leșină. Arăta ca naiba. Descumpănit, priveam spre ecran, așteptând continuarea. După ceva timp, fata deschide ochii și rânjește, arătând de parcă tocmai ar fi trecut printr-o experiență supranaturală.

Între timp, David își scoate cureaua de la pantaloni și o încolăcește în jurul gâtului. Ai înnebunit? Îi întind telefonul. Nu voiam să am nimic de-a face cu povestea asta. N-ai idee cât de tare e, zice David, vezi culori de nu-ți vine să crezi. Odată ce dai de gust, vrei să retrăiești mereu momentele alea. Trăiești stări pe care, dincoace, nu poți decât să le visezi. Desigur că aveam și eu chestii pe care mi le doream, dar, în privinţa lor, știam că nu voi avea vreodată parte de ele. Însă nu puteam fi de acord. Nu e ca într-un vis, zice David, simți că-i adevărat! Și de întors cum te-ntorci? Îți revii, așa cum te trezești de dimineață, fără probleme, zice David, deci care-i faza, ești prea laș? Nu voiam să fiu făcut laș. Dacă n-o faci cu mine, caut pe altul. Nu voiam să caute pe altcineva. Dacă n-o faci cu mine, n-o să mă mai revezi niciodată-n viață! Mi-am desfăcut cureaua.

Stăteam față-n față, fiecare cu cureaua în jurul gâtului, sub picioare pământul moale al pădurii. La semnalul dat de el, am făcut fiecare 20 de genuflexiuni, până am simţit cum inima bate nebunește. În prima clipă mi-a fost teamă că nu voi avea putere să trag de curea. Dar, văzându-i privirea cerșetoare, nu mă lăsa singur acum, am început să trag de ea. Îmi aduc aminte că l-am pierdut din ochi, căci se prăbușise în fața mea; de tot ce a urmat nu-mi aduc aminte.

Când mi-am revenit, eram întins pe jos, pe pământul umed. În prima clipă nu mi-am dat seama cine stătea aplecat deasupra mea, era atât de aproape încât vedeam doar frânturi, apoi am recunoscut fața lui David, i-am simțit mirosul acrișor al respirației. Avea privirea înfocată. Simțeam că iau foc și eu. Se apropia de mine, până ce buzele sale pline și calde s-au lipit de ale mele, ușor, mai întâi, apoi mai cu putere, până ce i-am simțit gustul. Stăteam așa, nemișcat, și brusc mi-a fost limpede: asta e ceea ce doresc să simt, din nou și din nou.

Apoi, într-o clipă, s-a ridicat, fix la fel ca atunci, acum câteva săptămâni, când a luat-o la goană. Auzeam pașii lui, alergând prin pădure, o ciocănitoare, deasupra capului, zumzetul unui avion. Încetișor am deschis ochii, încercând să mă reobișnuiesc cu lumina caldă de după-amiază. M-am ridicat în șezut, amețit, am scos cu grijă cureaua de la gât și am încercat să respir mai liniștit. Apoi am pornit camera din telefon și m-am privit, de parcă ar fi fost în oglindă. Pe gât aveam aceleași semne sângerii pe care le văzusem și la David. Cu pași nesiguri, am pornit spre casă, unde mi-am legat un fular la gât. Părinților le-am spus că mă doare gâtul.

De atunci, nu l-am mai revăzut pe David, și nici n-am mai auzit sau aflat ceva despre el. Numărul de telefon nu mai funcționa, toate profilurile erau șterse. Dar când mă privesc uneori în oglindă, apropiindu-mă mult, când mă concentrez într-un fel anume, atunci imaginea mea din oglindă se transformă pentru o clipă în chipul său. Atunci mă apropii și mai mult și-i ating buzele cu buzele mele. Sunt reci.

Traducere din germană de Heinz Hugo Lahni

David und ich/ ich und David

Ich würde gerne ein Reh schießen, hat David gesagt. Um es bluten zu sehen, hat er gesagt. Er hat ein Gewehr angelegt– eines, das gar nicht da war. Er hat die Luft angehalten, als würde er wirklich mit einem Gewehr auf ein Reh zielen.Drück schon ab!,hab ich gesagt.David hat nicht abgedrückt. Stattdessen hat er das Gewehr in meine Richtungbewegt undmir die Mündung auf die Brust gesetzt. Hast du Angst?,hat er gefragt. Nicht ich habegezittert, warum auch, es war ja kein Gewehr da. Er hat gezittert, seine Zähne schlugen aufeinander, als herrschten auf einmal Minusgrade, mitten im Sommer.Nach einer Weilesenkte er das Gewehr, mit dem Gewehr senkte er den Blick. Dann sprang er auf, lief zwischen den Bäumen hindurch, bis zu seinem Raddas neben der Straße lag, erriss es vom Boden hoch, trat im Stehen in die Pedaleund plötzlich hatte icheine tierische Angst, Davidnie wieder zu sehen.

Mittlerweile ist esHerbst geworden, die Schule hat wieder angefangen, ich denke jeden Tag an ihn und erst jetzt fällt mir auf, wie wenig ich über ihn weiß, ich habe keine Ahnung wie viele Geschwister er hat, wer seine Eltern sind, wo er wohnt … ich war kein einziges Mal bei ihm gewesen. Wir trafen uns immer bei mir. Ich weißnur, dass von ihm zu mir zu kommen fünfundvierzig Minuten Fahrradfahrenbedeutete, im Dorf musste er 5an der Kirche und am Wirtshaus vorbeifahren, beim Elektrogeschäft rechts abbiegen, in die Straße mit den Einfamilienhäusernam Waldrand. So heißt auch die Straße: Am Waldrand.Eines der Häuser hatten meine Eltern vor meiner Geburt gebaut.Aber sie sind kaum zuhause, sie haben Jobs, für die sie oft bis spät in die Nachtarbeiten oder um die halbe Welt fliegen müssen.

David wollte meinen Eltern nicht begegnen, er war überzeugt: die sehen mich ohnehin nicht. Wieso denn nicht? Sie sind ja nicht blind! Du verstehst es nicht!, sagte er. Erklär es mir!Aber er erklärte mir nie etwas, wenn ich ihn darum bat.

David und ich verbrachten die meiste Zeit unsere Nachmittage auf einer Lichtung des Waldes hinter unserem Haus,in der Kanzel einesHochstandes, den niemand mehr nutzte. Die Leiter war morsch und so stieg immer erst der eine und dann der andere hinauf. Dort oben schauten wir in das verdammte Grün (David nannte es so) und redeten tiefsinniges Zeug (auch von David). Gibt es einen Gott? Nein. Ja. Hat das Weltall ein Ende? Ja. Nein. Was wird sein, wenn wir tot sind? Auf diese Frage hatten wir die gleiche Antwort: Nichts. Und dass wir uns dieses Nichts nicht vorstellen können, auch darin waren wir uns einig. Und deshalb haben wir gesagt, es würde doch etwas sein, nämlich alles genauso wie jetzt, nur spiegelverkehrt.

Wenn wirhoch oben über dem Bodennebeneinandersaßen, passierte esab und zu, dass sich unsere Arme berührten,dann hielt David mitten im Satz inne und mein Herzsetzte für einen Augenblick aus. Wir rückten schnell voneinander ab, er redete weiter und mein Herz fand wieder seinen Rhythmus.

Ich hätte allergrößte Lust zu erforschen, wie es sein wird, spiegelverkehrt zu leben,sagte David eines Tages aus heiterem Himmel. Du meinst,wie es sein wird, tot zu sein? David nickte ernst. Aber es gibt nur ein Entweder-oder, sagte ich. Falsch, behauptete David, es ist möglich dorthin zu gehen und wieder zurückzukehren. Und wiebitteschön?,Mir kam diese Diskussion total sinnlosvor.Er antwortete wieder einmal nicht und ich hasste ihndafür. Aber als ich an diesem Abend im Badezimmer stand und in den Spiegel schaute, fragte ich mich, wie es sein würde, auf der anderen Seite zu leben, nur zu existieren, wenn jemand vor den Spiegel tritt, ansonsten– nicht da zu sein.

Am nächsten Tag tauchte David nicht auf. Gleichzeitig ging eine längere Hitzeperiode zu Ende.Es begann mit heftigen Gewittern und danach regnete es drei Tage langohne Unterbrechung. Wir chatteten ein paar Mal, belangloses Zeug, ich verbachte die Tage in meinem Zimmer, aß mit meinen Eltern zu Abend, sie nervten mit ihren immer gleiche Fragen. Einmal fragte meine Mutter:Dieser Freund?David. Heißt er so? Ja, er heißt so. Ist der nicht irgendwie merkwürdig? Wie kommst du drauf? Er bewegt sich doch wie ein Mädchen. Mein Vater blickte auf, lachte und sagte: Ich dachte, mein Sohn hat keine Freunde. Dann schaute er wieder auf sein Smartphone. Woher kennst du diesen Typenüberhaupt?, wollte meine Mutter wissen. In diesem Moment begriff ich, was David damit gemeint hatte, dass meine Eltern ihn nicht sehen würden und bekam eine Wut im Bauch, wie eine geballte Faust.

In meinem Zimmer tippte ich: Wann kommst du wieder? Hast du Sehnsucht nach mir?, schrieb David zurück. Gesprochen hätte es vermutlich ironisch geklungen. Aber die Frage stand auf dem Display und ich konnte mir aussuchen, wie sie klang.

Ich legte mich aufs Bett und starrte zur Decke. Dort krabbelte eine Fliege undich sah ihrem sinnlosen Leben zu.

Pling! Eine neue Nachricht von David. EinSelfie.Im Hintergrund war ein Satzin kyrillischen Buchstaben zu sehen. Nein, Irrtum. Er hatte seine Kamera auf spiegelverkehrt eingestellt, der Satz hieß: Ich weiß wie es geht! – der Plakatspruch eines Heimwerkermarktes, derim vergangenen Sommer von vielen Plakatwänden herabschrie. Ich schrieb zurück: Komm und zeig es mir.

Am nächsten Tag war er da. Verschwitzt wie immer, wenn er vom Rad stieg. Ich hatte erwartet, dass er irgendetwas mitbringen würde, das uns hilft, uns vorübergehend ins Jenseits zu befördern – ohne die geringste Ahnung zu haben, was das sein könnte, vielleicht etwas aus dem Heimwerkermarkt.

Schau dir das an! David streckte mir sein Smartphone hin, dabei fielen mir seinen roten Flecken am Hals auf. Was ist das? Schau dir das Video an!,gab er als Antwort. Auf dem Display machte ein Mädchen mit einem Gürtel um den Hals schnell hintereinander Kniebeugen, solange, bis es komplett außer Atem war, plötzlich blieb das Mädchen stehen,erst zog es, dann zerrte es an dem Gürtel, bis esschließlich die Augen verdrehte und zu Boden sank. Das sah total irre aus. Ratlos starrte ich auf das Video und wartete was noch kommen würde. Nach einer Weile schlug das Mädchen die Augen wieder auf und grinste selig, als hätte es gerade etwas Überirdisches erlebt.

In der Zwischenzeit hatte David seinen Gürtel aus dem Hosenbund gezogen und sich um den Hals gelegt. Bist du wahnsinnig? Ich streckte ihm sein Handy hin. Ich wollte damit nichts zu tun haben.Es ist einfach nur geil, sagte David,du siehst Farben, das glaubst du nicht. Du willst es dann immer wieder.Du erlebst Dinge, die du dir auf dieser Seite nur wünschen kannst. Obwohl es natürlich Dinge gab, die ich mir wünschte und von denen ich wusste, dass sie in der Wirklichkeit nie in Erfüllung gehen würden, schüttelte ich den Kopf. Es ist nicht wie im Traum, sagte David, es ist wie in echt. Und wie kommt man wieder zurück?Du wachst wieder auf, wie du am Morgen aufwachst,sagte David, alles kein Problem, also was ist, oder bist du zu feig? Ich wollte nicht feig sein. Wenn du es nicht mit mir machst, suche ich mir jemand anderen! Ich wollte nicht, dass er sich jemand anderen sucht. Wenn du es nicht mit mir machst, siehst du mich nie wieder! Ich öffnete die Schnalle meines Gürtels.

Wir standen einander gegenüber, jeder seinen Gürtel um den Hals, unter den Füßen den weichen Waldboden. Auf Davids Zeichen machten wir schnell hintereinander zwanzig Kniebeugen,danach raste mein Puls. Im ersten Augenblick war mir, als hätte ich keine Kraft mehr, um an dem Gürtel zu ziehen. Aber als ich Davids flehenden Blick sah, ihn jetzt nicht alleine zu lassen, begann ich zu zerren. Ich weiß noch, wie ich ihn aus den Augen verlor, weil er vor mir zusammensackte, an das was danach geschah, kann ich mich nicht erinnern.

Als ich aufwachte, lag ich ausgestreckt auf dem feuchten Boden. Erst wusste ich nicht, was das über mir war, es war so nah, ich sah nur Bruchteile, ich blinzelte, dann erkannte ichDavidsGesicht, ich roch seinen säuerlichen Atem.Seine Augen waren voller Feuer. Mir wurde heiß. Er kam näher, bis seinen vollen, warmenLippen sich auf meinedrückten, erst nur sanft, es kitzelte, dann fester, ich konnte ihn schmecken. Ich lag da, rührte mich nicht und wusste, das ist es, was ich immer wieder will.

Dann sprang David auf, so überraschend, wie vor ein paar Wochen, als er plötzlich weggerannt war. Ich hörte seine Schritte über den Waldboden hetzten, einen Specht gegen einen Baum klopfen, über mir brummte ein Flugzeug. Langsam öffnete ich die Augen und blinzelte in die Nachmittagssonne. Nachdem ich mich aufgesetzt hatte, war mir eine Weile schwindlig, ich zog vorsichtig meinen Gürtel vom Hals ab, versuchte ruhig zu atmen, dannschaltete ich die Kamera meines Handys an und schaute mich im Display wie in einem Spiegel an. Am Hals hatte ich dieselben roten Würgemale, wie ich sie bei David gesehen hatte. Ich ging auf wackeligen Beinen nach Hause und wickelte ein Tuch um meinen Hals. Meinen Eltern erklärte ich, ich hätte Halsweh.

Seitdem habe ichDavid nicht wiedergesehen, ich habe nie wieder was von ihm gehört oder gelesen. Davids Handynummer funktioniert nicht mehr, all seine Profile sind gelöscht. Aber wenn ich mich in die Spiegel sehe, ganz nah an ihn herantrete und mich auf eine bestimmte Weise konzentriere, verwandelt sich mein Spiegelbild für einen Augenblick in das Gesicht von David.Dann bewege ich meinen Kopf noch weiter vor und berühre seine Lippen mit meinen. Sie fühlen sich kalt an.

Proză scurtă publicată bilingv în exclusivitate de Literomania

Scriitor, performer, creator original de experimente sonore, Andreas Jungwirth s-a născut în 1967, la Linz, în Austria, şi a studiat literatura la Universitatea din Viena şi apoi actoria la Conservatorul din Viena. În 1990 şi-a început cariera teatrală la Lübeck, în Germania. În 1997 a scris prima piesă de teatru radiofonic „Madonnenterror”. Au urmat alte 30 de piese, creaţii originale şi adaptări, realizate pentru posturile de radio din spaţiul germanofon. În 2014 a debutat cu romanul pentru tineret „Kein einziges Wort” („Nici măcar un cuvânt”) la Editura Ravensburger Buchverlag, iar în 2017 i-a apărut cartea „Schwebezustand” („În stare de plutire”) la Editura CBT. În acest roman foarte apreciat de critică şi de public, Andreas Jungwirth povesteşte, cu multă autenticitate, istoria unei fete de 14 ani, puțin depășită de toate schimbările pe care i le pregătește viața la această vârstă. Deşi în prezent nu mai urcă pe scenă, Andreas Jungwirth realizează performance-uri sonore pentru radio-televiziunea publică austriacă, ÖRF. Lecturile publice şi atelierele în care intervine l-au purtat în şcoli, biblioteci, universităţi şi la festivaluri din Austria, Germania, Elveţia, Italia, Norvegia, Finlanda, Kosovo, Ungaria şi Slovacia. În această toamnă i-a apărut romanul „Wir haben keinen Kontakt mehr” („Nu mai avem niciun contact”). În acest moment lucrează la un nou volum pentru publicul tânăr.