„1979” de Christian Kracht (fragment)

Vă invităm să citiți un fragment din romanul „1979” de Christian Kracht (traducere din germană de Andrei Anastasescu, ed. a II-a, Editura Cartier, 2023). Scriitorul elvețian a fost invitat al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara 2023, unde a participat la o dezbatere cu public, în cadrul căreia a mărturisit următoarele: „Eu am urât meseria de jurnalist, mi s-a părut foarte cinic jurnalismul de război. Am fost un jurnalist foarte prost, am și fost dat afară de la „Spiegel”, pentru că inventam lucruri. Ficțiunea e mai adevărată decât jurnalismul. Ca scriitor, am fost în multe locuri în care nu m-aș fi dus ca jurnalist și asta mă face să mă simt umil în fața oamenilor”.

Christian Kracht

1979

– fragment –

— Aaa! Aţi fost, carevasăzică, în pădurea de hașiș?

Un tânăr a venit lângă noi. Purta un costum de culoarea murei și părea ușor băut. Dansa pe loc. Respiraţia lui era acidă. Își făcuse contururi negre sub ochi cu un creion de kajal; părul de un negru intens îi stătea legat în vârful capului cu o fundă de organza, iar chica i se ridica, perfect verticală, în aer; la rever avea o orhidee violetă. Arăta ca un personaj din benzile desenate.

Christopher a declarat:

— Rareori am râs atât de tare ca în timpul plimbării prin pădurea de hașiș. Și, desigur, tunsoarea dumitale! E absolut incredibilă. Folosești un fel de ceară sau ai alt secret?

— Nu, o fac să stea ridicată cu o sârmă. E o operaţie obositoare, la care nu recurg decât când merg la petreceri. În oraș e imposibil, evident.

S-a înclinat ușor.

— Sunt român. Mavrocordato, mă bucur de cunoștinţă. Bunicul meu a înfiinţat un mic stat utopic pe ţărmul Mării Negre, în aceeași perioadă în care D’Annunzio ocupa Fiume. Era imediat după Primul Război Mondial. Ce beţi? Cumva votcă?

A bătut din palme și a ridicat trei degete în aer.

— Scuzaţi-mă, dar mirosiţi amândoi foarte tare a hașiș.

Un servitor în livrea a venit degrabă aducând trei pahare de apă cu votcă și o frapieră.

Am luat un pahar și am băut o înghiţitură.

— Mulţumesc. Am atins cu… hainele arborii de hașiș, de aceea…

— Am auzit de acest stat în miniatură, m-a întrerupt Christopher și, punându-și braţul pe al meu cu tandreţe – o tandreţe pe care nu o arăta decât în prezenţa străinilor –, mi-a dat de înţeles că era mai bine să tac.

— Se spune că și Tristan Tzara a participat la experiment, ar fi existat și o comoară de aur pe care și-au împărţit-o cu toţii. Iar în cele din urmă comitetul, de fapt sovietul, s-a dizolvat.

Christopher a golit dintr-o îngiţitură paharul plin.

— Cunoașteţi Cumantsa? Chiar mă uimiţi, pentru că foarte puţini au auzit de ea. A fost un experiment anarhist și dadaist, o glumă ridicată la rangul de regim politic.

A început să râdă, dar râsul lui era complet diferit de al lui Christopher.

— Trebuie să fi fost minunat. Sigur, după doi ani s-a rupt vraja, guvernul de la București a ameninţat că va trimite trupe și toţi locuitorii s-au volatilizat în negurile scitice.

Și-a rotit mâna prin aer cu un gest neobișnuit – un soi de vâjâit.

— E magnific, Mavrocordato. O zonă liberă, ca să zic așa. Și ce s-a întâmplat cu bunicul dumitale?

Christopher se clătina și era cât pe ce să cadă, încercând să-și ţină echilibrul.

— Bei prea mult, Christopher. Te rog să încetezi.

M-a ignorat.

— Asta, dragul meu, a răspuns Mavrocordato, mi-ar plăcea și mie să știu. Nu l-am cunoscut niciodată. La Zürich mai există și azi un cont pe numele lui, unul dintre acele conturi care n-au fost revendicate niciodată după al Doilea Război Mondial. Lista A a evreilor, știi la ce mă refer. Dar mă tem că pe prietenul dumitale nu-l prea interesează aceste lucruri. Haideţi, povestiţi-mi ce faceţi aici, în Persia.

1979 e un roman tulburător, care se înalță precum un bloc de granit negru în peisajul literar al acestei toamne. Dur, rece, frumos, inexplicabil, ameninţător.

Der Spiegel

M-a privit ridicând sprâncenele.

— Facem turism. Până ieri am fost… ăă… în împrejurimile Qazvinului, lângă fortăreaţa lui Ibn al-Sabbah.

Rostind aceste cuvinte, m-am simţit, ca de atâtea ori, teribil de prost și de incult, cel puţin în faţa lui Christopher.

— A, Alamut. Și apoi?

Mavrocordato a sorbit din votcă, privindu-mă peste buza paharului; preţ de o secundă, am simţit foarte clar că și el era deranjat de comportamentul lui Christopher, ca și cum, de fapt, mi-ar fi ţinut partea.

— N-a mai rămas nimic din fortăreaţă, doar niște dărâmături pe un vârf de munte. Câteva pietre, nimic mai mult.

— Știi povestea despre grădina bătrânului de pe munte?

— Da. Mi-a spus-o Christopher.

Am coborât privirea și am observat că mi se desfăcuse catarama de la sandaua stângă. M-am aplecat și am închis-o la loc.

— Ca să-și asigure docilitatea tinerilor lui discipoli, Ibn al-Sabbah i-a închis într-o grădină și le-a povestit că era paradisul.

— Uitaţi-vă puţin în jur. Cam ca aici, nu vi se pare?

A arătat din cap spre decorul petrecerii și a ridicat din nou sprâncenele. Faţa lui neobișnuită, gesturile și părul ridicat îl făceau să semene cu o pasăre mare.

— Aș spune mai degrabă că această grădină e tocmai contrariul paradisului.

— Mavrocordato, te rog să-l scuzi pe prietenul meu, a intervenit Christopher. E cam… primitiv uneori. — Nici vorbă. Prietenul dumitale mi se pare cât se poate de plăcut și interesant. Christopher, adu-ne ceva de băut, fii dumneata un bun prieten pentru noi.

Și-a agitat mâna în direcţia barului.

Christopher a tras din ţigară și a plecat. Era furios, chiar dacă nu arăta; eu însă știam foarte bine, după felul cum ridica ușor din umeri în mers. Cu o mișcare a degetelor, a proiectat ţigara, într-un arc înalt, pe pajiște.

Mavrocordato m-a luat de braţ și m-a tras deoparte.

— Interesant în povestea lui Ibn al-Sabbah e faptul că-și anestezia discipolii, înţelegi, îi scotea din grădină, după care le spunea că numai el îi poate aduce înapoi.

Nu întâlnisem pe nimeni până atunci care să-l trateze astfel pe Christopher. Din difuzoare se revărsa acum o muzică electronică, era oribilă, semăna cu un zgomot de mașini, mă înspăimânta; iar textul suna cam așa, dacă mi-aduc bine aminte:

The circus of death is approaching

Its pathway is painted in red.

— Nu-mi place piesa asta. Am mai auzit-o.

— Atunci n-ai decât să n-o mai asculţi, a spus Mavrocordato.

— Acum câteva zile cineva mi-a făcut cadou o casetă cu The Ink Spots.

— Un iranian, presupun.

— Da. De unde știi…?

— Mai multe ziare clandestine au publicat materiale despre sclavii americani și muzica lor. Nimic interesant, doar propagandă, chestii fictive, minciuni sfruntate – pe scurt, rutină. Mai ai caseta?

— Am lăsat-o în cameră, la hotel.

— Ar fi trebuit s-o arunci.

— De ce?

— Nu-ţi mai bate capul cu asta, nu e important. Mult mai important e faptul că în scurt timp dumneata, dragul meu, vei fi împărţit în două, ca apoi să redevii întreg. Iar înjumătăţirea asta va începe foarte curând, chiar în zilele următoare.

În acel moment mi-ar fi plăcut să fi învăţat ceva. În loc să mă ocup de interioare, aș fi vrut să știu o grămadă de lucruri, asemeni lui Christopher, să am cultură, să fiu în stare să gândesc. Nici măcar cele optsprezece luni pe care le petrecusem învăţând mandarina nu contau cu adevărat, nu voisem să fac cursurile acelea decât pentru că eram interesat de ceramica și de mătasea chinezească și, desigur, ca să-i fac pe plac lui Christopher.

Angajase un profesor chinez pentru amândoi, venea la noi de patru ori pe săptămână, dar Christopher și-a pierdut repede interesul pentru cursuri – probabil fiindcă, după trei luni, stăpânea limba la perfecţie, îmi spuneam eu pe atunci. Mandarina mi s-a părut teribil de grea, dar după optsprezece luni, cum am spus, o înţelegeam și chiar o vorbeam, cu toate că nu-mi fusese deloc ușor s-o învăţ.

Îl urmăream pe Christopher, care era cu Alexander la celălalt capăt al grădinii, ţinând în mână un nou pahar cu votcă și înfigându-și degetul în pieptul lui Alexander, în centrul svasticii. Au tras pe rând din mica pipă de sticlă a lui Alexander, apoi s-au îmbrăţișat și au început să râdă atât de tare, încât s-au prăbușit amândoi pe pajiște.

Alexander s-a așezat în genunchi și a început să bea dintr-o sticlă de coniac armenesc, pe urmă i-a dat-o lui Christopher, care a băut și el cu înghiţituri lungi, apoi s-au ridicat amândoi și au luat-o la fugă pe scări, ţipând și gesticulând sălbatic, până când au intrat în salonul cel mare. Mavrocordato a scuturat din cap. Eu nu m-am mai uitat la ei.

— Cum adică, împărţit în două? Vrei să spui că o să ne despărţim? Eu nu pot să mă despart de el, e imposibil. Știi, suntem prieteni de foarte mult timp, e prea târziu să ne mai despărţim acum.

— Nu, nu. Va fi mult mai simplu.

De sus, de pe scara monumentală de piatră, s-a auzit un strigăt ascuţit, apoi un sunet de sticlă care se sparge; cineva se prăbușise peste ușa mare de sticlă. N-am ridicat privirea, știam foarte bine despre cine era vorba.

— Nu mai suport.

— Ce anume? a întrebat Mavrocordato zâmbind, apoi a înclinat capul într-o parte și m-a privit în ochi.

— Pe Christopher.

Mi s-a făcut brusc frică de mine însumi. Vorbisem, pronunţasem cu adevărat acele cuvinte – în plus, faţă de cineva pe care nu-l cunoșteam nici de o jumătate de oră. Am fixat cu privirea orhideea de la reverul lui Mavrocordato.

— Nu-l mai suport pe Christopher.

— Nu mai fi așa plângăcios! Ţi se pare că ai înţeles ceva? Va trebui să suporţi și mai mult, mult mai mult, a spus Mavrocordato dându-și la o parte cu mâna de pe frunte o șuviţă neagră. Totul va fi mult, mult mai rău, crede-mă.

Christian KRACHT (n. 1966), prozator elvețian de limbă germană, face parte din categoria scriitorilor-dandy, maeștri ai rafinamentului și ai dezabuzării. A lucrat ca jurnalist la Frankfurter Allgemeine Zeitung și a fost corespondent în India pentru Der Spiegel. O vreme a locuit la Bangkok și Kathmandu, ca apoi să se stabilească la Buenos Aires, la Florența și, în cele din urmă, la Los Angeles. Călător profesionist, Kracht a escaladat în 2006 muntele Kilimanjaro; este autor al mai multor povestiri și reportaje de călătorie. Un fals roman de călătorie e și „1979”, publicat în 2001, după „Faserland” (debutul său fulminant din 1995, care l-a proiectat direct în rândul reprezentanților de frunte ai curentului Popliteratur) și înainte de „Ich werde hier sein im Sonnenschein und im Schatten” (2008) și „Imperium” (2012). Împreună cu soția lui, cineasta germană Frauke Finsterwalder, a scris scenariul filmului „Finsterworld” (2013).

În foto: Christian Kracht la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara (2023)