În căutarea lui Columb

Mă aflam pentru prima oară în Canare, la Las Palmas, şi îmi rupsesem pingelele cât bătusem bulevardele, parcurile, muzeele, librăriile şi elegantul El Corte Ingles. Ajunsesem, la un moment dat, în căutarea casei memoriale Columb, în oraşul nou, o zonă cu multă verdeaţă şi blocuri înalte, din sticlă. La parterul unuia dintre ele, se afla un magazin de covoare cum nu mai văzusem până atunci: persane de Ispahan, moi, cu firul gros şi lung, cu modele orientale şi culori discrete. Mi s-au părut extraordinar de frumoase şi nu mă mai dezlipeam de vitrină. La un moment dat, prin geamurile fumurii l-am văzut pe Petea, un lipovean de la vapor, şef de tură la pescari. Am crezut că visez. Avea pumnii strânşi, lipiţi de tâmple, şi arătătoarele îndreptate în sus, pe post de coarne; se înclina când într-o parte, când în alta, încercând să refacă atacul taurului, de jos în sus, spre capa toreadorului. Am intrat în magazin. În jurul lui Petea se adunaseră câteva femei cu deux-pièces-uri şi ecusoane şi un domn în costum de vară, cu toţii foarte intrigaţi.

Un client cu aspectul şi damful pescarului meu nu putea să stârnească decât o adâncă nedumerire într-un astfel de magazin. Oamenii erau însă politicoşi şi încercau să înţeleagă ce-l adusese acolo pe clientul acela bizar. Abia după ce am scăpat de îmbrăţişarea lui euforică şi i-am evitat pupăturile cleioase, duhnind a micinal – cum se numea spirtul medicinal în argou lipovenesc –, am putut lămuri situaţia. Petia plecase printre primii de la navă şi se oprise, ca de obicei, la prima farmacie, unde și-a refăcut stocul de alcool, apoi, la scurt timp, și-a cumpărat o cutie de coca-cola de la o tonetă şi asfel primul „Molotov” al zilei era pregătit de explozie; l-a dat peste cap, s-a urcat într-un autobuz şi a ajuns în zona aceea sterilizată, cu palmieri şi aspersoare silenţioase care stropeau pajiştile dintre blocuri. Petia a văzut şi el covoarele din vitrină şi a intrat să-şi facă „buful”. Căuta carpeta cu Toreadorul, una pe care o cumpărase de atâtea ori până atunci, în culori stridente şi aranjamente clasice, cu calul pe dreapta sau calul pe stânga, în funcţie de comenzi, doar că povestea se întâmpla în jurul portului, pe Albareda, în chițimiile indienilor, unde mișunau marinarii în căutare de chilipiruri. Le-am explicat celor din magazin ce căuta „amicul” meu și, după ce li s-au decontractat mușchii faciali printr-un zâmbet înțelegător, m-au asigurat, spre surprinderea mea, că era o chestiune de maximum douăzeci de minute ca produsul căutat să poposească pe rafturile lor, poftindu-ne până atunci să luăm loc la o măsuță, într-un colț, lângă o plantă decorativă, de interior, și să bem o cafea. Ceea ce am și făcut, convins că o cafea n-avea cum să facă rău creierilor înfierbântați ai lui Petea. Minutele au trecut și carpetele au sosit. Dar ce carpete! Erau manufacturate în Liban, groase și catifelate, în culori proaspete și strălucitoare, era o plăcere să-ți treci degetele pe suprafața lor. Singurul lucru neplăcut la ele era prețul. Cum nu văzuse în viața lui așa ceva, Petia le privea aiurit, nepricepând de ce pierdeam vremea și nu plăteam, de ce nu luam sub braț tot balotul ca să ajungem mai repede la bere. Le-am mulțumit vânzătorilor pentru amabilitate, le-am adus la cunoștință motivul refuzului nostru, și, însoțit de titubantul meu coleg de corabie, m-am retras, îndreptându-mă spre stația de autobuz, renunțând la casa Columb și la hărțile medievale ale spectaculoasei sale expediții.