Avanpremieră

Amintiri dintr-o casă bucureșteană

Scrise în franceză, memoriile lui Constantin „Dinu” Ghika (1926-1995), economist și avocat, se referă la perioada anilor 1948-1978 și descriu cu acuratețe viața unei familii cu „origine nesănătoasă” în vremurile instaurării comunismului în România. Fiu al generalului de cavalerie Alexandru „Bubi” Ghika (1883-1969), fost prefect de poliție al Bucureștilor în timpul guvernului Rădescu, și al Mariei Rodica Hurmuzescu, Constantin Ghika a cunoscut din plin avatarurile rezervate de noul regim celor din pătura lui socială. Reproducem mai jos un fragment din memorii, în care se povestește despre felul în care a fost expulzată familia din propria casă. (Silvia Colfescu)

Casa Ghika din strada Andrei Mureșanu 19A

La București mă aștepta, pentru început, o primă surpriză. Pot spune că nu era plăcută. De altfel, în regimul comunist, surprizele plăcute păreau să fi dispărut complet. Casa pe care o ocupau părinții mei și care nu le fusese confiscată pentru că le servea exclusiv de locuință și nu aveau o altă reședință, era situată într-unul dintre cartierele cele mai bune ale orașului. Fără să aibă nimic extraordinar, era o casă confortabilă și care ajungea pentru nevoile noastre destul de modeste.

La parter erau antreul, camera de zi, un birou, sufrageria care dădea pe o terasă deasupra garajului, oficiul și bucătăria; la etaj, unde se ajungea pe o scară interioară care ducea la o încăpere centrală, din care se intra în celelalte, se aflau dormitorul părinților cu un cabinet de toaletă/dulap în perete, un alt dormitor pe care, până la arestarea lui, îl împărțisem cu fratele meu, baia, toaleta, o altă mică încăpere care servea la de toate și la nimic și care dădea pe scara de serviciu. Pentru a completa tabloul, la antresol se aflau două camere de serviciu cu duș, pivnița, spălătoria și camera caloriferului.

Datorită dificultăților materiale din ce în ce mai mari și restricțiilor impuse de noile legi în privința locuințelor, părinții mei dinspre partea mamei, care ocupaseră înainte un apartament foarte frumos chiar la capătul străzii pe care ședeam, îl părăsiseră și veniseră să locuiască la părinții mei. Sufrageria a devenit camera bunicilor și biroul tatei a fost luat de bunicul. Mesele se luau în camera de zi.

Se părea că, totuși, chiar în aceste condiții, spațiul locuibil al casei era, potrivit noilor legi, mai mare decât aveam dreptul.

1935/36. Generalul Alexandru „Bubi” Ghika cu fiii, Alexandru „Sandu” (stânga) și Constantin „Dinu”. Sandu Ghika a fost medic psihiatru în România anilor 60/70, după ieșirea din închisoare și domiciliu obligatoriu în 1964, până la deces în 1978

Părinții mei au avut deci, într-o bună zi, surpriza să vadă debarcând la ei un inspector de la serviciile locative, cu un „ordin de repartiție” prin care două încăperi deja specificate erau atribuite unei familii compuse din trei persoane, mamă, tată și copil mic. Tatăl era membru al Partidului Comunist și șeful unui garaj care adăpostea mașinile Comitetului Central. Era foarte greu, în vremurile acelea, să te opui unui asemenea ordin, mai ales în starea de timorare a părinților după arestarea fratelui meu. Drept rezultat, dormitorul părinților mei și cabinetul de toaletă alăturat au fost date noilor locatari. Aceștia au folosit în același scop dormitorul și au transformat cabinetul de toaletă în bucătărie. Din fericire, pentru că astfel n-au avut pretenția să împartă bucătăria cu noi, ceea ce ar fi fost foarte neplăcut. În plus, aveau dreptul să folosească unica baie. Trebuie să spun că, spre cinstea lor, au folosit-o cu multă moderație, rezervându-și pentru îmbăiat o singură zi pe săptămână.

Urmarea a fost că părinții mei au luat camera mea, mie revenindu-mi cămăruța de alături de baie și care avea acces direct prin scara de serviciu. Nu mi-a displăcut, fiind astfel asigurată discreția plecărilor și venirilor mele la orice oră din zi sau din noapte, ceea ce nu se întâmpla atunci când ocupam fosta mea cameră.

Una dintre camerele de serviciu era în continuare ocupată de femeia noastră de serviciu, care, de altfel, nu mai presta nici o muncă în casă. Pe de o parte pentru că bugetul nostru familial nu mai ajungea pentru plata unui ajutor la menaj, pe de alta pentru că noul regim o înzestrase cu un nou simț al demnității umane și nu s-ar mai fi înjosit să facă menajul.

Camera lăsată goală la plecarea ei, cu care ocazie a luat și mașina de cusut care se afla acolo, refuzând să ne-o dea înapoi, a fost, puțin după aceea, ocupată prin repartiție, ca și cealaltă cameră, într-un mod prea puțin avantajos pentru noi, de un milițian, țigan pe deasupra, și de nevastă-sa. Unirea lor urma să fie în curând binecuvântată cu un copil. Numărul ocupanților casei urcase astfel de la cinci la zece. […]

Pe vremea aceea, locuiam, așa cum am mai spus, împreună cu părinții și bunicii, într-unul dintre cartierele rezidențiale din București, nu departe de zona lacurilor care mărginesc Bucureștii spre nord. Tot cartierul este format din vile cu parter și un etaj, înconjurate de mici grădini, într-un cadru de verdeață și de liniște. S-au instalat acolo multe ambasade și personalul lor.

Criza de locuințe se simțea la toate nivelurile. Erau probleme cu cazarea celor modești și, de asemenea, cu găsirea de locuințe pentru „noile mărimi”. În special atunci când aparatul politic central sau guvernul erau completate cu noi membri care nu erau originari din București, dar trebuiau cazați undeva. În acele timpuri, nu exista un fond locativ destinat acestui scop. A apărut astfel un fenomen care ar putea fi numit vânătoarea de locuințe. Una dintre metodele întrebuințate era intimidarea. Primul pas era alegerea unei locuințe care aparținea/aparținuse unui „fost” din vechiul regim. Al doilea era prezentarea la fața locului și informarea proprietarului că locuința a fost „rechiziționată” și că trebuie să o elibereze în cel mai scurt timp. Eventual, i se propunea o altă locuință, de obicei cu totul lipsită de confort și situată la periferie. Dacă terenul era fragil și persoana vizată trecuse deja prin numeroase neplăceri, nu opunea nici o rezistență și treaba era rezolvată.

Dacă persoana nu se lăsa intimidată, exista posibilitatea să se emită un decret de rechiziționare de către Consiliul de Miniștri, ceea ce dădea acestui abuz o aparență de legalitate și îngreuna împotrivirea. Fuseserăm deja supuși la asemenea presiuni. Pericolul fusese îndepărtat, din fericire, mulțumită intervenției Academiei Române. Bunicul meu, profesorul Hurmuzescu, era un fizician de prestigiu, lucrările lui aducându-i o faimă mondială. Fusese prieten cu Pierre și Marie Curie, și cercetările lui, publicate împreună cu Henri Becquerel, îl situau printre precursorii descoperirii radioactivității.

Întors în țară, avusese o activitate prodigioasă în cercetare și mai ales în organizarea unui învățământ tehnic inexistent până atunci în România. A fost creatorul radiodifuziunii în țară și s-a ilustrat în încă multe alte domenii de activitate [1].

1936/37. Profesorul Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei din România, cu nepoții Sandu (stânga) și Dinu

Din păcate pentru el, noul regim, deși conștient de valoarea lui, lua în seamă în primul rând aspectul politic și nu renumele lui de savant. Nu i s-a iertat faptul că unul dintre fii, mânat de convingerile lui, fugise din țară în Franța și apoi în Statele Unite, iar celălalt era în închisoare, condamnat la 20 de ani pentru uneltire împotriva puterii comuniste. Ca atare, nu fusese desemnat să facă parte din noua Academie Română, reorganizată de comuniști pe baze în principal politice.

Totuși, era foarte cunoscut de toți membrii secțiunilor științifice, dintre care numeroși îi fuseseră colegi, colaboratori sau elevi în timpul celor patruzeci de ani cât predase la Universitate. Ținând cont de vârsta lui înaintată, 87 de ani, Academia intervenise direct pentru ca un savant care făcuse atâtea pentru țară să nu fie alungat din casa lui. Vocea Academiei fusese ascultată.

Dar lucrurile nu rămăseseră aici. La mai puțin de un an după aceea, o nouă vânătoare de locuințe s-a dezlănțuit asupra casei noastre.

De data aceasta, lucrurile au luat o întorsătură mult mai gravă, pentru că destinatarul potențial al casei noastre era noul titular – la acea dată încă adjunct – al ministerului Minelor, care se întorsese cu o diplomă de studii obținută în Uniunea Sovietică. Îl cunoșteam foarte bine pe ministrul Bujor Almășan, care era, de altfel, de aceeași vârstă cu mine, din refugiul meu din vara anului 1944 la Deva, oraș din care era originar, ca și primul-ministru Petru Groza. Plecasem atunci din Bucureștiul bombardat de aviația americană, împreună cu unchiul meu Dan, același care efectua acum o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare și care avusese acolo o fabrică de conserve. Petrecusem cinci luni în acel oraș și, cu această ocazie, făcusem cunoștință cu Almășan, în acea vreme student la școala de Mine, un băiat foarte simpatic cu care împărtășeam aceleași gusturi sportive, ceea ce ne apropiase. În orele libere – pentru că lucram efectiv la fabrică –, ne duceam să ne scăldăm în Mureș, făceam împreună cu alții excursii în împrejurimile foarte frumoase, ne petreceam după-amiezile jucând volei sau agățând fete pe aleile grădinii publice, căci aveam optsprezece ani.

Dinu Ghika, noiembrie 1943

După armistițiul din 23 august 1944, mă întorsesem la București și ne pierduserăm din vedere, mai ales că viețile noastre au luat direcții foarte diferite. Acum îmi întorcea prietenia într-un mod destul de neașteptat. În momentul în care se petreceau aceste lucruri, nu știam că el va fi viitorul locatar al casei părinților mei. Nu știam nici măcar că ajunsese atât de sus. Nu am aflat niciodată în ce măsură era la curent că e vorba de casa cuiva care-i fusese prieten, așa cum nu am aflat niciodată dacă exista un motiv special care-l făcea să acționeze astfel din cauza unei dușmănii pe care i-aș fi trezit-o. Nu putea fi vorba de invidie sau de vreun sentiment venit din lupta de clasă, pentru că era el însuși fiu de avocat și făcea parte din înalta burghezie din Deva.

Ca și prima oară, Academia, alertată de apropiați ai bunicului meu, a încercat să se interpună. Inutil de altfel. Cei de la Academie ne-au informat că, spre marele lor regret, demersurile făcute în favoarea noastră nu ajunseseră la vreun rezultat.

Un funcționar de la serviciile locative, însoțit de un comisar de la secția de poliție vecină și de un reprezentant al Ministerului de Interne, s-au prezentat la domiciliul nostru cu un ordin de evacuare cu toate ștampilele necesare și ne-au informat că trebuie să părăsim locurile într-un termen care ne-a fost anunțat. Singurul lucru pe care l-a reușit intervenția Academiei a fost atribuirea unei locuințe, să zicem decente, situată nu la periferie, ci în plin centru. Locuința se compunea dintr-o cameră de zi și din două încăperi, destinate să servească drept dormitoare pentru părinții și pentru bunicii mei. Pentru mine nu era prevăzută nici o încăpere. La întrebarea mea, mi s-a răspuns că pot foarte bine să dorm în camera de zi, pentru că, la urma urmei, aveau să treacă prin ea cei din familia mea și nu niște străini – acesta fiind cazul pentru mersul la baie, toaletă, bucătărie și pentru intratul și ieșitul din casă.

Am încercat, de asemenea în zadar, să mă opun argumentând că sunt major de multă vreme, că muncesc și că am și eu dreptul, ca toată lumea, la o cameră în care să mă odihnesc când vin de la muncă. Până la urmă, le-am spus că nu voi ieși din camera mea până nu-mi va fi atribuită o alta, cel puțin echivalentă. Răspunsul a fost că mă vor scoate oricum, fie că vreau sau nu, chiar dacă vor trebui să recurgă la forță. În fața acestei argumentări atât de politicoase și de convingătoare, n-am mai găsit nimic de zis.

Dinu Ghika pe plajă la 2 Mai, august 1968

Înainte de a povesti mai departe, trebuie să fac o paranteză. Vânătoarea de locuințe nu era limitată numai la casa noastră. Alte case, chiar și de pe strada noastră, erau ținta unor atacuri similare. Casa vecină cu a noastră era proprietatea unui general de intendență în rezervă, din aceeași generație ca și tatăl meu. Intendent sau nu, generalul a dat dovadă de un curaj nemaipomenit de care vreau neapărat să vorbesc. Primind în același timp cu noi ordinul de evacuare, generalul Ioanid a început prin a încuia toate ușile, în primul rând cea care dădea în stradă. A refuzat să deschidă oricui altcuiva decât membrilor familiei, și nu a dat atenție nici unui apel, amenințare sau orice altceva, proferat de reprezentanții autorității de stat. Văzând aceasta, sus-numiții reprezentanți, având ordin de rechiziționare și chiar de evacuare, au hotărât să dea o lovitură și să intre cu forța în casa generalului. Într-o zi, am văzut o camionetă a forțelor armate ale Ministerului de Interne deversându-și conținutul de soldați în fața casei vecinului nostru. Generalul a ieșit în balcon, la etaj, și i-a întrebat ce caută acolo. I s-a răspuns că au venit să execute ordinul de evacuare și că, dacă va continua să se opună, vor intra cu forța în casă, să-l scoată. Atunci, vecinul s-a urcat pe balustrada balconului și i-a anunțat că, în momentul în care vor încerca să forțeze ușa, se va arunca de pe balcon și că vor avea responsabilitatea morții lui. Între timp, toți vecinii ieșiseră la uși și la ferestre, iar trecătorii se opriseră pe stradă, uluiți de spectacolul neobișnuit chiar și în acele vremuri comuniste. În aceste condiții, lucrurile nu se prezentau în avantajul forțelor de ordine. Alte încercări ale comandantului grupului de intervenție pentru a începe o discuție au eșuat din nou și, în cele din urmă, a fost dat ordinul de retragere. Nu cred că a mai fost făcută vreo tentativă de a-l scoate din casă pe generalul Ioanid. Ceea ce e sigur este că a continuat să locuiască în casa lui până la moarte. Dacă a mai avut necazuri, au fost de alt ordin. Până una-alta, a adăpostit la el în pivniță o parte din obiectele și mobilele pe care nu le-am putut lua în noua locuință. Neavând, nici tatăl meu, nici eu, aceeași hotărâre și nici chiar aceleași calități sportive, am fost constrânși, împreună cu restul familiei, să ne abandonăm casa.

Ne-am mutat într-o zi de ianuarie a anului 1952. Ningea. Camioanele cu salahori trimise de serviciile locative au luat mobilele și bunurile noastre. Îmi aduc aminte perfect câte au fost, pentru că eu le-am ținut socoteala: a fost nevoie de cincisprezece. O mică parte din lucruri a fost depusă la noul nostru domiciliu din strada General Praporgescu 7, restul a fost îngrămădit în două garaje puse la dispoziția noastră de aceleași servicii locative, unde toate au avut soarta pe care o au mobilele, cărțile, obiectele din porțelan și faianță, serviciile de masă îngrămădite claie peste grămadă și unde, de fiecare dată când căutai un obiect, trebuia să răstorni totul, cel mai adeseori fără nici un rezultat, atât de mare era harababura.

Cât despre mine, după ce ne-am mutat, am locuit două săptămâni la un prieten, împărțind cu el camera pe care o ocupa în casa părinților lui. Lăsam astfel familiei mele un pic de timp să se obișnuiască cu noua locuință. Locul era atât de strâmt, încât prezența mea, în camera de zi, mai mult i-ar fi deranjat decât le-ar fi fost de ajutor.

Noul domiciliu al familiei mele era situat la parterul unei case care altădată constituise, cu parter și etaj, locuința unei singure familii. Din această cauză, sufrageria fusese transformată în bucătărie pentru locatarii care ocupau ceea ce devenise apartamentul de la parter. Ar fi fost o bucătărie mare dacă n-ar fi fost înțesată de mobile și de lăzi, în așa măsură că de-abia puteai să te miști în ea. La un capăt al încăperii, un panou crea un fel de cotlon, mărginit, pe o parte, de acest perete despărțitor improvizat și, pe cealaltă, de ferestre dispuse în arc, care dădeau într-o curte interioară. Acolo a fost dormitorul meu. Era suficient loc cât să încapă un pat și o mică etajeră pentru cele câteva cărți pe care voiam să le am la îndemână. Cel puțin, odată ce închideam ușa, puteam să mă consider la mine, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă aș fi fost obligat să dorm în așa-zisa cameră de zi, care era, de fapt, un spațiu de trecere.

[1] În 1965, cu ocazia centenarului său, UNESCO avea să-l desemneze printre personalitățile care aveau să fie comemorate în acel an (n. a.).

Traducere din limba franceză de Silvia Colfescu

Fragment din volumul aflat în pregătire la Editura Vremea, în colecția „Aristocărți”, traducere din limba franceză de Silvia Colfescu

Despre autor

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu

Silvia Colfescu este absolvent al Facultății de Istoria Artelor a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” – azi Universitatea de Artă. Director al Editurii Vremea. Ilustrator, traducător, autor al mai multor cărți, între care „București. Ghid turistic, istoric, artistic” și „Mătuși fabuloase și alte istorioare bucureștene”.

Scrie un comentariu