Citiri cu coada ochiului

Trei versiuni ale lui Barbă Albastră

Tocmai voiam să explic de ce Barbă Albastră, romanul din 1987 al lui Kurt Vonnegut, se intitulează Barbă Albastră (și nu Barbă Roșie, să zicem). Din păcate, răsfoind pentru ultima dată paginile cărții și recitind pasajele subliniate încă din 2014 (la a doua lectură!), am observat dezamăgit că însuși prozatorul și-a lămurit titlul într-o pagină întreagă (folosesc ediția de la Polirom din 2006, în traducerea lui Virgiliu Ștefănescu-Drăgănești).

Uitasem cu totul precizarea binevoitoare (și, poate, inutilă) a autorului. Mă uitam în bibliotecă, vedeam cotorul cărții de culoarea frunzei de măslin – glaucă, ar fi spus grecii –, și-mi spuneam mulțumit: „Minunat roman Barbă Albastră, dar oare de ce s-o fi numind astfel? Este vorba de un titlu arbitrar sau motivat? Nu poate fi decît arbitrar, cît se poate de arbitrar, toate titlurile romanelor recente sînt arbitrare, să ne gîndim, de-o pildă, la 2666. Ori la Mătura sistemului”. Pipăiam cartea lui Vonnegut și treceam mai departe, cu gîndul că o știu destul de bine. De citit n-aveam chef…

Acum o săptămînă, am fost solicitat să compun un articol despre raportul (mai mult decît îndoielnic) dintre lungimea bărbii și adîncimea înțelepciunii. Aveam nevoie de erudiție, nu poți scrie pentru o revistă de cultură prestigioasă dacă nu ești un erudit (ori dacă nu lași impresia), și am consultat tot felul de izvoare, de fontane, cum se numeau pe vremuri și, îndeosebi, izvorul tuturor științelor omenești și anume Wikipedia, locul din care orice însetat de cunoaștere își soarbe erudiția, inclusiv, pretind răuvoitorii, Michel Houellebecq în Supunere.

În acest chip, am aflat o sumă de lucruri extrem de semnificative, printre care și faptul că, în data de 22 august 2012, prolifica Amélie Nothomb a publicat (două sute de mii de exemplare, primul tiraj!) un roman de enorm succes cu titlul Barbă Albastră, tradus instantaneu în 46 de limbi și elogiat prompt, în l’Express și Le Soir, de către critici literari foarte versați.

Și, dintr-una într-alta, am mai aflat că, ori de cîte ori vine vorba de o cămară interzisă, de un cabinet ferecat sau de o magazie în care n-ai voie să pătrunzi (precum în romanul lui Kurt Vonnegut, așa se dumirește titlul), trebuie să te gîndești la povestea lui Charles Perrault, Barbă Albastră, și să faci legătura dintre interdict și transgresiunea lui necesară. Interdictul stîrnește viciul curiozității îndeosebi la femei, fără ca bărbații să fie scutiți de el, chiar dacă într-o măsură mult, muuult mai mică.

Povestea e cunoscută, cred, ceea ce nu mă împiedică să transcriu rezumatul lui Vonnegut: „… intenționam să-l pomenesc pe Barbă Albastră în cartea pe care o scriam… Așadar, Barbă Albastră este un personaj imaginar, care apare într-o foarte veche poveste pentru copii, probabil bazată, în linii mari, pe legenda unui aristocrat ucigaș… În povestea respectivă, acesta fusese însurat de mai multe ori. Pentru a nu știu cîta oară își aduce mireasa, ultima, o copilă încă, în castelul său. Îi spune că poate intra în toate încăperile din castel, în afară de una, a cărei ușă i-o arată. Barbă Albastră este fie un psiholog foarte prost, fie unul strălucit, deoarece singura dorință pe care o nutrește noua lui soție este să afle ce ar putea fi dincolo de ușa încuiată…

[Copila n-are ce face și pășește în cameră.] Barbă Albastră o surprinde exact în momentul în care ea se uită înlemnită la trupurile tuturor fostelor lui neveste, care se află în camera aceea, ucise toate, în afară de prima, tocmai fiindcă au intrat în camera interzisă. Pe prima o ucisese dintr-un alt motiv” (p. 62).

Nu știu ce poveste a citit Vonnegut, există versiuni germane și englezești, există și filme, Anatole France a vorbit, într-o povestire, despre „cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră”, dar rezumatul e infidel. Charles Perrault spune că femeia primește cheile tuturor încăperilor, i se arată cabinetul interzis, după care stăpînul pleacă într-o călătorie de afaceri. Copila deschide toate odăile, admiră bogatul mobilier, tacîmurile de aur și alpaca, vesela din porțelan turquoise, intră, bineînțeles, și în cămara oprită și găsește acolo, atîrnate hidos pe pereții întunecați, trupurile fostelor soții. Scapă cheia din mînă pe podeaua plină de sînge. Abia mai poate răsufla. Iese și încuie ușa la loc.

Fatalitate! – ar exclama Cehov: oricît se străduiește biata femeie, cheia rămîne pătată de sînge și nu mai poate fi curățată la loc. Sîngele era fermecat. Nu putea fi nici șters, nici spălat, nici ras. Barbă Albastră sosește pe neașteptate. Observă cheia și vrea s-o ucidă. Femeia îi cere un răgaz pentru a șopti o rugăciune. Urcă în turn, își cheamă frații (unul dragon, celălalt muschetar). Într-un tîrziu, vitejii ajung în castel. Îl pedepsesc pe Barbă Albastră. Copila mult încercată rămîne cu averile și castelul…

În încheiere, vă fac următorul îndemn părintesc: nu citiți copiilor această poveste, îi băgați în sperieți! Căci nu există nicăieri mai multă cruzime gratuită decît în poveștile lui Perrault…

Foto: Harry Clarke, Blue beard joins his other wives, 1922

Despre autor

Valeriu Gherghel

Valeriu Gherghel

Este absolvent de Filosofie. Este profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat două cărți la Editura Polirom: „Porunca lui rabbi Akiba” și „Breviarul sceptic”. A fost nominalizat la multe premii, dar nu a primit deocamdată nici unul. Lucrează la un volum despre „rescrierea sinelui”.

Scrie un comentariu