Nu întâmplător am ales pentru acest număr al Literomaniei proza scurtă „O filă veche” de Franz Kafka. Scrisă în 1917 și publicată în volumul „Un medic de țară” în 1919, povestirea surprinde foarte bine o situație de război, de invazie a unui teritoriu străin, în care cei care au de suferit cel mai mult sunt oamenii simpli. Așa a fost mereu, așa este și acum, când Ucraina a fost invadată și obligată să ducă un război inegal în care cele mai multe victime sunt din rândul civililor. „O filă veche” face parte din volumul „Metamorfoza. Integrala prozei antume” de Franz Kafka, volum tradus de Mircea Ivănescu și apărut în 2017 la Humanitas Fiction. (Literomania)
Franz Kafka
O filă veche
Se pare că multe s-au neglijat în ceea ce priveşte apărarea patriei noastre. Până acum nu ne-am îngrijit de asta, ne-am văzut de treaba noastră, însă evenimentele din ultimul timp ne îngrijorează.
Am un atelier de cizmărie în piața din fața palatului imperial. De-abia ce îmi deschid prăvălia dimineața în zori, că şi văd intrările tururor străzilor ce duc într-aici aici ocupate de oameni înarmați. Nu sunt însă soldații noştri, ci fără îndoială nomazi din miazănoapte. Cumva, într-un fel care pentru mine rămâne de neînțeles, ei au răzbit până în capitală, situată totuşi foarte departe de graniță. În orice caz, ei sunt aici, după cât se vede; și se pare că în fiecare dimineață sunt tot mai mulți.
După cum le stă în fire, ei cantonează sub cerul liber, căci casele de locuit le produc repulsie. Se ocupă cu ascuțitul săbiilor, cu șlefuitul vârfurilor de săgeți, cu călăria. Din piața aceasta liniştită, întotdeauna ținută cu străşnicie în cea mai mare curățenie, au făcut un adevărat grajd. Mai încercăm noi, uneori, e drept, să dăm fuga din prăvălile noastre şi să strângem măcar gunoaiele cele mai dezgustătoare, însă asta se întâmplă tot mai rar, căci osteneala e inutilă și pe deasupra ne mai și expune primejdiei să nimerim sub copitele cailor sau să fim răniți de cravaşe.
Cu nomazii nu putem sta de vorbă. Ei nu cunosc limba noastră, şi, la drept vorbind, abia de au ei înşisi o limbă. Între ei se înțeleg cam ca stăncuțele. Mereu auzi cârâitul acesta de stăncuțe. Modul nostru de trai, felul în care ne-am organizat viața sunt pentru ei de neînțeles și, deopotrivă, le rămâne indiferent. Ca urmare, se arată nereceptivi față de orice formă de comunicare prin semne. Poți să-ți scrânteşti fălcile și să-ți scoți mâinile din încheieturi, ei tot nu te-au înțeles și n-au să te înțeleagă niciodată. Deseori fac nişte grimase; atunci li se vede albul ochilor și fac spume la gură, dar cu asta nici nu vor să spună ceva și nici să te sperie; o fac numai pentru că aşa este felul lor. Lucrul de care au nevoie îl iau pur şi simplu. Nu se poate spune că folosesc forța. Când pun mâna pe ceva, te dai la o parte și le laşi totul. Și din stocurile mele au luat câteva bucăți bune. Nu pot însă să mă plâng, când văd cum îi merge, de pildă, măcelarului de peste drum. Abia ce îşi aduce marfa, că i se și smulge totul și nomazii o înghit pe loc. Până și caii lor mănâncă carne; deseori câte un călăreț se întinde alături de calul lui şi amândoi se hrănesc din aceeaşi halcă de carne, trăgând fiecare de un capăt. Măcelarul e un fricos şi nu îndrăzneşte să-şi întrerupă livrările de carne. Noi însă înțelegem, strângem bani între noi şi-l ajutăm. Dacă nomazii n-ar mai primi carne, cine ştie ce le-ar mai trece prin cap; de fapt, cine poate şti ce are să le mai treacă prin cap chiar dacă primesc zilnic carne.
În cele din urmă, măcelarul s-a gândit că ar putea cel puțin să-şi scutească osteneala să mai taie vitele şi a adus într-o dimineață un bou viu. Aşa ceva însă nu trebuie să mai facă. Eu am stat poate un ceas în spate în prăvălia mea, întins la pământ, înghesuind peste mine toate hainele, păturile, pernele, numai să nu mai aud mugetul boului peste care săriseră din toate părțile nomazii, ca să rupă cu dinții hălci din carnea lui caldă. De mult se făcuse linişte când am îndrăznit să ies; ca nişte bețivi în jurul butoiului de vin zăceau şi ei, acum istoviți, pe lângă rămăşițele boului.
Și exact atunci mi s-a părut că-l văd pe împărat însuşi la una dintre ferestrele palatului; altminteri niciodată nu iese din încăperile astea dinspre afară, îşi petrece vremea doar în grădinile interioare; de data asta însă, cel puțin aşa mi s-a părut, stătea la una dintre ferestre și privea cu capul plecat la cele ce se petreceau în fața palatului său.
„Ce o să mai urmeze?” ne întrebăm cu toții. „Cât timp o să mai suportăm povara și chinurile astea? Palatul imperial i-a atras pe nomazi, însă nu se pricepe să-i şi alunge. Poarta rămâne închisă; soldații din gardă, care înainte intrau și ieşeau mereu în pas de marş, se țin acum pe după ferestrele cu gratii. Nouă, meseriașilor și negustorilor, ne revine acum sarcina să ne mântuim patria; însă nu suntem îndeajuns de maturi pentru o asemenea misiune; și nici nu ne-am lăudat vreodată că am fi în stare de aşa ceva. E aici o neînțelegere; şi din pricina ei ne prăpădim cu toții”.
Povestire din volumul „Metamorfoza. Integrala prozei antume” de Franz Kafka, traducere și note de Mircea Ivănescu, ediție îngrijită și postfață de Cristina Cioabă, Humanitas Fiction, 2017
Foto: Emilio Morenatti. Sursă foto aici
Scrie un comentariu