„Curtea Miracolelor” de Dana Efstate

Literomania vă propune rubrica „Primite la redacție”, în care vom publica diverse materiale – proză, poezie și cronică literară – primite de la cititorii noștri, poate, cine știe?, viitori scriitori. Textele destinate publicării sunt alese de Adina Dinițoiu și Raul Popescu, editorii platformei Literomania, iar criteriul unic este calitatea acestora. Adresa de mail pe care ne puteți contacta este literomania2017@gmail.com.

În acest număr al Literomaniei vă propunem o proză semnată de Dana Efstate.

Curtea Miracolelor

Dana Efstate

-Săru’ mâna, tanti! O lăsați pe Dana afară?

În fața ușii, se postează un grup de vreo patru-cinci copii, puțin mai mari ca mine, cam de șase ani, îmbrăcați de joacă, unii cu căciulițe nostime și rostogolind pe holul blocului o minge roșie cu buline albe. E toamnă, afară domnește culoarea aurie și aerul e rece, prevestind vânt și ploaie. Privesc din spatele mamei, cu ochi uimiți și arzând de dorința să o tulesc cu ei afară. Cine sunt acești copii, cum au aflat de mine? Locuiesc în blocul nou-nouț de puțin timp și până acum am explorat timid cu mama zona, căsuțele din față, părculețul ce duce spre biserică, cele câteva magazine… Din grupul de copii remarc o fetiță blondă, cu ochii albaștri, cea care vorbise și era, incontestabil, liderul grupului, încă de pe atunci. Ea va fi prietena mea, la bune și rele, originală, cu inițiativă, tipul de persoană care se impune, te poate strivi, dacă ești mai slab de înger, dar te poate și proteja, atunci când te simți vulnerabil. Ea a fost cea care a dat semnalul, iar din momentul acela, începea pentru mine lungul, strălucitorul și anevoiosul drum al copilăriei, către mine însămi, către adolescență.

Mama, la fel de uimită ca și mine, se întoarce și mă întreabă:

-Vrei să te duci afară cu copiii?

-Da!

Apoi rămâne în cadrul ușii, puțin șovăitoare:

-Așteptați puțin, să se îmbrace…

Semnalul fusese dat. Începea marea mea aventură urbană, la adăpostul blocului 31, în spațiile largi de afară, între blocul nostru și următorul, la leagăne, întinse pe un mare loc viran, cu movilițe de pământ, care iarna se transformau în derdelușe, pe care le toceam cu săniile și unde mergeam să descoperim „cataroaie” plate și cioburi fasonate, numai bune pentru șotron.

Aveam atunci 5 ani și descopeream, cu fiecare ieșire afară, printre julituri în genunchi, plânsete și declarații războinice de tipul „Nu mă mai joc!”, toate bucuriile, dezamăgirile, trădările sau prieteniile de o clipă, dar mai ales, o libertate profundă, de a experimenta, a învăța, a greși, a ierta, a crește…

De câte ori n-am plâns, cerând ajutorul mamei, strigând-o disperată de jos, până ce apărea la balconul etajului 3, încărcat vara de petunii și regina nopții.

-Mami, Victor nu mă lasă în pace!

-Mami, Andrei mă împușcă cu invizibile!

-Mami, Cristi pune bondari pe mine!

Cu voce pițigăiată și pârâcioasă, mă plângeam mereu de ce pățeam, iar băieții se amuzau copios pe seama mea. Era și acesta un fel de joc, pentru că de fapt, nu mă afecta prea tare, sau poate că da… Oricum a doua zi eram iar afară, cu gașca, mâncam „caioase” verzi, acre, mici cât o migdală sau „corcodele” lucioase, pe care le culegeam din pomii de lângă bloc și căutam flori înalte, roz sau mov, să le rupem petalele și să ne facem unghii lungi, pe care le lipeam de zor cu salivă ca să stea. Primăvara năvălea în valuri, grăbită, acoperind totul cu verdele ei crud, tonic, miraculos. În curțile de lângă bloc, liliacul se grăbea să înflorească, frunzele și iarba se rotunjeau și se înălțau ca trase de o forță nevăzută. Și, odată cu ea și capacitatea noastră de a o lua de la capăt, cu încă un strat de frunze proaspete adăugate peste cele din ajun.

Jocurile noastre păreau inepuizabile. Săream coarda, meșteșugit, înainte și înapoi, încrucișat, jucam șotronul, aruncând expert pietrele alese pe sprânceană, organizam picnicuri ad-hoc pentru păpuși.

Râdeam, țipam, strigam, lăsam toate emoțiile să ne copleșească. Eram fericiți, așa cum doar copiii pot fi, bucurându-ne până la frenezie de orice clipă și trăind cu intensitate fiecare moment al jocului, ca și când viața noastră ar fi depins de el. Ne supăram dacă pierdeam, eram bucuroși când câștigam. Ne sângerau sufletele, la fel ca și genunchii sau coatele, atunci când luam câte o căzătură pe asfalt, ne încercau mari dezamăgiri și neputințe, atunci când nu primeam ce voiam. Sau când simțeam o nedreptate. Iar a doua zi, o luam de la capăt. Iertam ușor, uitam repede, ne grăbeam, pe la orele după-amiezii, să sunăm la ușa Cristinei, a Monicăi, a lui Rosemarie și a lui Florin de la 7 sau de la 4, să-i întrebăm dacă nu ies la joacă…

Cristina era cu mine în clasă, o fetiță liniștită, cuminte, la care mergeam din când în când. Locuia într-un apartament modest, dar era acolo un soi de liniște și calm, care îmi plăceau. La Monica mergeam mult mai des, părinții noștri se împrieteniseră și jucau adesea remy, făcând mare zarvă, la fel ca noi, afară. Îmi plăcea în camera Monicăi. Domnea acolo un aer de libertate, de creativitate, de curaj, care lipseau toate din viața mea. Pe perete era o pictură a ei, intitulată subversiv „Craniu reîncarnând”, de îndrăzneala căreia mă minunam mereu, în sinea mea.

Părinții ne lăsau afară cu orele, relaxați, fără să se întrebe dacă n-om fi pățit ceva. Nu ne pândeau pericole, erau puține mașini, ne cunoșteam toți vecinii, eram ca într-o zonă protejată.

În zilele de vară, mama mă striga, pe la nouă seara, cocoțată la geamul de la baie, cu vizibilitate spre curtea miracolelor.

-Dana, hai acasă! E ora nouă!

-Mai lasă-mă cinci minute! Te roooog!

Negocierea dura, așa, preț de vreo jumătate de oră, eu, făcându-mă că nu aud apelurile repetate ale mamei, mama, pierzându-și răbdarea, trecând la amenințări că vine după mine afară și atunci o să văd eu!

Dana Efstate este absolventă a Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Limbi Germanice (promoția 1982). A lucrat ca profesor de limba engleză și germană și director de admitere la Olga Gudynn International School, ca redactor (TVR), traducător freelancer și consilier de presă (Ambasada Marii Britanii la București). A colaborat cu materiale proprii și traduceri la revistele editate de Ambasada Marii Britanii și de Olga Gudynn International School.