Romanul celor născuți între două lumi

Cartea nu mai există în librării, am găsit-o într-un anticariat, e doar puţin ironic, pentru că tot apar Anticarii în paginile ei. E o expresie pe care toţi o folosesc azi şi cred că spun ceva cu ea, mie mi se pare enervantă, dar cam asta am făcut citind volumul de faţă: am ieşit din zona de confort, pentru că nu e o carte pe care aş fi ales-o în mod normal, eu mă îndrept spre alte genuri, stiluri şi teme, dar curiozitatea a învins.

Aş împărţi-o de la început (e doar viziunea mea, nu trebuie s-o vedeţi şi voi în acelaşi fel) în două: o parte scrisă excelent, care ar putea fi considerată un fel de muzeu al comunismului şi al primilor ani de după ’89, şi o parte de detectivistică, ce aduce a Dan Brown sau oricum a roman de aventuri cu replici puţin şcolăreşti.

Ce spun nu e chiar un spoiler pentru că nu dau toate detaliile, aşa că spun: este tare amuzant, de fapt, că toată căutarea, toate deducţiile făcute de Alexandru Robe, personajul principal, de Mihnea, prietenul (sau ceva mai mult) lui de-o viaţă şi de Maria, iubita lui Robe, toate drumurile – prin cotloanele Facultăţii de Litere (inclusiv prin biroul decanului), prin Constanţa şi Neptun, iar în final prin Viena, duc la găsirea unui număr din revista „Pif”. Bine, nu e orice număr, e 172, şi contează ce conţine, din ce an e şi la cine se găseşte, dar până la urmă e chiar o revistă din copilăria lui Robe şi din copilăria multora dintre noi, probabil.

Alexandru Robe predă literatura la facultate (e lector) şi ne spune tot ce gândeşte despre el, despre ceilalţi profesori, despre studenţi, despre pierderea timpului între pereţii clădirii – nu omite pe nimeni, vrea să fie cât de antipatic se poate, vrea să arate tot urâtul din jur, din el şi din oraş. Se ia de tot şi are câte ceva rău de spus pentru fiecare lucru frumos pe care-l întâlneşte. E un soi de provocare, e un soi de a-şi pune la îndoială senzaţiile faţă de orice.

E ca şi cum cartea ar fi fost scrisă de doi scriitori: unul profund, cu toate cunoştinţele de istorie şi de literatură, cu o viziune profundă, poate chiar îmbătrânită şi cinică, cu toate amănuntele copilăriei, adolescenţei şi tinereţii, cu toate obiectele comuniste şi capitaliste, cu toate obiceiurile oamenilor; şi unul puţin imatur, care foloseşte (intenţionat sau nu) replici forţate. Apar o serie de personaje şi entităţi, ca Economiştii Minţii, ca platforma globalmind, ca cel mai cunoscut scriitor român, ca Blocatarii sau Bloteria Naţională, şi ei toţi au practic un singur scop: să controleze/schimbe/elimine amintirile oamenilor. O teorie a conspiraţiilor, care sigur ar fi îndrăgită şi acceptată de mulţi cititori azi.

Dar cele două părţi se întâlnesc până la urmă, oricât de diferite sunt, iar numitorul comun sunt, într-adevăr, amintirile. Tocmai pentru muntele ăsta de amănunte pe care le deşartă autorul pe sute de pagini se luptă toată lumea, aceşti Economişti ai Minţii, cum sunt numiţi.

Revin la partea documentară, ce dă impresia unei autobiografii, deşi se specifică la început că avem de-a face cu o ficţiune: Alexandru Robe simte că e sau vrea să fie diferit şi găseşte multe forme prin care s-o arate: „îmi priveam prietenii, zâmbeam, nu-şi imaginau că nu dădeam doi bani pe ei. Iubeam rolul ăsta de băiat bun, de premiant cuminte pe care-l crezi idiot şi liniştit”.

Robe se studiază, analizează şi comentează constant: „îmi iubeam senzaţiile şi percepţiile aşa cum alţii îşi iubesc copiii sau amantele; uram literatura, mă simţeam invidios pe succesul colegilor mei, le urmăream cărţile tronând în librării şi-mi venea să urlu, fiecare copertă îmi provoca o suferinţă profundă şi violentă”. Deşi îşi arată sentimentele josnice constant, asta doar îl apropie de orice cititor, pentru că fiecare a trecut prin ceva asemănător, poate, chiar dacă nu recunoaşte.

Se descrie singur foarte succint, convingător şi amuzant: „aveam 38 de ani, maşină, o slujbă stabilă, o femeie adevărată lângă mine şi tot ce mă fascina era slipul de piele al lui Rahan!”. E vorba aici nu despre sexualitatea lui, ci mai mult despre alegerea şi nevoia de a rămâne în copilărie.

Lui Robe îi plac contradicţiile şi nu suportă să spună ceva frumos fără să adauge o notă cinică sau tristă: „zapada mirosea proaspăt, a carburant. I-am aratat un bloc şubred, mare, urât. Sub el dormea povestea mea, albă şi descompusă”.

Există pasaje în care mie personajul îmi aminteşte extrem de bine de Sheldon din „Teoria Big Bang”, are ceva din robotismul lui, din răceala lui, din distanţarea lui, şi face tot posibilul să se apropie de figura unui antierou: „m-am hotărât să nu mai pună nimeni mâna pe mine. Străluceam ca un bibelou, lustruit cu săpun. Dacă urma să fiu admirat, trebuia de la distanţă (…) ca să evit contactul fizic din timpul bătăilor, scuipam şi-o luam la fugă”.

Pe lângă plimbările în timp, prin copilărie şi tinereţe, apare şi povestea de dragoste: Alexandru Robe şi Maria se iubesc, chiar dacă el are acelaşi comportament: „o iubeam rău, dar nu trebuia să-i spun, cu atât mai puţin să afle. Taică-meu mă educase nemţeşte, învăţându-mă să-mi adun gândurile şi să-mi reprim sentimentele”. Asta nu-l împiedică să aibă fetişuri – deşi cam comune pentru cineva care se vrea original cu orice preţ: cu un deget de la picioarele Mariei, pe care chiar îl numeşte Bismarck şi cu care are multe planuri în care femeia nici nu e inclusă.

Relaţia de cuplu este bine şi detaliat construită încât credem în ea, pentru că suntem prinşi de mână şi ni se arată în repetate rânduri toate obiectele femeii şi înţelegem tot ce înseamnă ele pentru Robe, credem în cuplul în care el are ciudăţenii şi ea are frici. În timp ce iubita doarme, el îşi vede de marile lui pasiuni: urmăreşte documentare despre dezastre şi intră în calculatoarele cunoscuţilor cu ajutorul unui program: Lepidopteros.

Apare aici dorinţa generală sau fantezia de a spiona, de a intra prin vieţile altora, pentru că informaţia e putere, dar pentru Robe e şi un joc. Cum se întâmplă totuşi de obicei, cel care vânează devine cel vânat până la urmă, şi asta tocmai pentru că el intervine în afacerea Economiştilor Minţii.

La investigaţiile personajului central participă şi Maria, căreia însă i se atribuie replici forţate, încât pare mai mult un mijloc prin care să avem noi acces la cultura sau cunoştinţele autorului. Ea are mereu date exacte, ani şi luni şi zile şi tehnici şi nume, spune totul întocmai ca un calculator, aşteaptă întrebarea ca să înceapă răspunsul cu toate detaliile posibile: „William Turner, pictor britanic, specializat în compoziţie de peisaje: 1775-1851. Lucra pe condiţii atmosferice, descompunând lumina şi ceaţa în straturi succesive (…) Aşa a pictat Ploaie, vapori şi viteză, ultimul lui tablou supraimprimat secund, în 1844; Gresie, faianţă în două culori, cu brâu la mijloc, nichel şi crom în rest” (greu de crezut că femeile se exprimă aşa robotic, poate doar Dana Scully ar reuşi să facă faţă). Maria îşi începe multe dintre răspunsuri cu „Exact” sau cu „Vrei să spui că…”.

Robe a fost marcat de comunism şi de perioada de după’89, e o luptă în el, nu mai ştie exact ce iubeşte şi ce urăşte, ce aşteaptă şi ce capătă: „cei dintre dumneavoastră care s-au născut între două lumi înţeleg mai bine de unde se trage furia mea cu înainte şi după. De fapt, nu-i nici măcar o furie, e o obsesie, o manie justificată, o obişnuinţă. Ca prizonierii pe care îi eliberezi din lagăr şi vor înapoi”.

Alexandru Robe e legat de Bucureşti, oricât susţine contrariul, poate nu de cel de azi, sigur de cel al amintirilor lui, cu locuri ca Edgar’s Pub, pe unde sigur s-a abătut orice tânăr, oricât de întunecat sau plin de fum era localul, tocmai de asta vorbeşte despre urâţirea oraşului prin distrugeri şi reconstrucţii.

„Bucureştiul era fărâmat, lovit în moalele capului (…) dacă încercai să-i arăţi cuiva pe unde copilăriseşi, te rătăceai (…) Betonierele pompau oriunde, umpleau fiecare centimetru de spaţiu. Străzile se încleiau în praful basculantelor. (…) se vindeau munţi, uzine, gări, cartiere întregi: sector după sector, bucată cu bucată.

Bucureştiul părea slab şi arogant, timpul trecuse peste el cu bâte şi pietre, săbii şi flinte, dar mai ales camioane şi buldozere, pătându-l de jeg şi ruşine.”

Cum tocmai pentru amintiri se luptă toate entităţile din carte, ele sunt în centrul preocupării lui Robe, iar faptul că se agaţă atâta de o revistă „Pif” (şi de informaţia pe care o găseşte acolo) susţine acelaşi lucru. Fără amintiri, fără origini, fără legături, omul ar fi suspendat, izolat.

Sunt sigură că Robe nu-l avea printre autorii preferaţi pe García Márquez şi totuşi eu mă gândesc acum la paginile din „Un veac de singurătate” în care oamenii încep să uite totul şi sunt nevoiţi să scrie numele fiecărui obiect pe o hârtie ca să-l poată numi. Deşi sunt universuri atât de diferite, există aceeaşi fascinaţie pentru amintiri.

Spre finalul volumului avem şi o surpriză (nu detectivistică/danbrowniană), mai ales cei care cunoaştem Viena, pentru că ni se oferă o plimbare prin oraş şi revedem străzi şi staţii cunoscute. Unii vor aprecia şi vor rămâne doar cu partea documentară a cărţii (ca mine, de exemplu), alţii vor alerga pe urmele lui Robe după secrete şi aparate (ca cel al lui Camil Petrescu) şi programe şi substanţe ca fotocaina, iar alţii vor aştepta un nou roman.

Ion Manolescu, „Derapaj”, Editura Polirom, Iași, 2006, 650 p.