Flash fiction stories – iulie 2022: „IR șaișpe treișpe” de Oana Neda

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

IR șaișpe treișpe

Oana Neda

-Locurile alea sunt libere?
Mai mult am citit pe buze. Îmi dau căștile jos, la timp ca să o aud pe tânăra din stânga explicând că da, sunt două persoane care, probabil, sunt pe culoar, dar se vor întoarce, că au și bagajele și cărțile și niște pateuri și apă lăsate pe scaune.
– Bine, o să mă ridic dacă vin.
Tipul taie aerul cu un gest plictisit și se așază tacticos pe unul dintre scaune. Are un tricou cu gulerul murdar și niște pete de grăsime pe burtă. Pfff, e din material din ăla infect, în care se transpiră instantaneu și care păstrează mirosul la nesfârșit. Și are și maieu pe sub tricou. Părul e nespălat și borseta prinsă de încheietura mâinii – jupuită pe la margini.
Clar lucru, un personaj urât și agasant. Iaca, a început să se lățească din ce în ce mai satisfăcut în scaun. Bine, bine, cu maieu sau fără, dar unde or fi copiii ăia doi, că trenul s-a pus în mișcare.
– Vedeți, v-am spus că nu mai e nimeni pe culoar. Tipul cu maieu își trece satisfăcut degetele prin părul unsuros. Or fi rămas în Ploiești – râde grohăit. Nasol, că următorul tren e pe la 5…
Ploiești? Următorul tren? Aoleu, ăsta are dreptate! Copiii ăia au rămas în gară, iar bagajele aici. Fuck! Pe coperta albastră a cărții pe care o citea fata se văd biletele. Se uită rapid: Iași. Asta e bine, tot la Iași merge și ea. Dar cum naiba să îi anunțe? Pfff, o să vorbească cu nașul. Fata de alături și-a băgat nasul în niște foi scrise mărunt și pare absentă de la orice. Slinosul o măsoară satisfăcut.
– Ce proști! Au coborât să fumeze și sigur s-au dus după vreun suc… Duduie, ascultă-mă pe mine, tinerii din ziua de azi… își privește concentrat o unghie murdară.
Îi vine să îi trântească o carte în cap. Duduie-i mă-ta, imbecilule! țipă în gănd și iese rapid pe coridor, în căutarea „nașului”.

– Domnule, nu vă supărați, anunțați prin stație la Gara Ploiești că doi tineri au pierdut trenul și au bagajele aici…
Altul care o măsoară ca pe o curiozitate a naturii:
– Dacă l-au pierdut, cum au bagaje?
– Păi l-au luat și l-au pierdut… în fine… anunțați sau nu? Că or fi îngrijorați. Doi tineri care merg spre Iași..
Nașul o privește suspicios, cu ochii mijiți.
– Domnule, vă rog! Au coborât să fumeze și nu au mai urcat. Și trenul merge deja de juma de oră, anunțați odată!
– Păi și ce să spun?
Pfff, alt idiot! Cum era aia cu mama proștilor și graviditatea? Se calmează cu greu și articulează rar, ca pentru un străin:
– A-nun-țați ga-ra Plo- iești.
Poate dacă silabisește înțelege și imbecilul asta.
– Da, da, anunț. Dar pe cine?
– Cum pe cine? Pe colegii dumneavoastră. Simte cum ii explodează capul.
– Da’ erau colegi de-ai mei?
– Cine?
– Ăia de au coborât.
Clar lucru, Kafka e în trenul ăsta.
– Nu erau colegii dumneavoastră. Vă rog să îi anunțați PE colegii dumneavoastră, ca să îi anunțe pe copiii ăia
– Erau copii? Neînsoțiti?
Simte că trebuie să respire muuuult.
– Domnule, erau doi tineri. Nu erau copii, nu erau minori, nu erau fără mămici și tătici. Așa am zis din greșeală. Anunțați naibii prin stație, că mergem de 45 de minute și sigur îs îngrijorați.
– Știți cum îi cheamă?
– Nu. Inspiră, expiră, privind cu coada ochiului cum slinosul devorează un sandviș care miroase oribil.
– Păi… uitați-vă în rucsacul ăla. Poate au vreun act.

În colț e un rucsac mic cu un ursuleț de pluș pe post de breloc. Roz, că ăia de creează jucării au imaginație bolnavă.
– Hmmm, ziceți că e bine? Oricum, mă uit în prezența dumneavoastră…
– Și or să zică că aveau vreo 2 mii de euro și i-ai furat mata, duduie. A vorbit Slinosul, cu grăsimea sandvișului întinsă pe bărbie. Ochii îi sclipesc deasupra obrajilor unsuroși. Imaginea unui posibil scandal îl îngrașă de bucurie.
– Ascultă, domnule! Duduie e mama dumitale, da? Nu ți-am cerut părerea, nu vreau aprecieri și sfaturi, clar? Să mă reclame de or vrea, mi se fâlfâie! Dumneata să taci și… (trage aer în piept) să te ștergi la gură de maioneză, că arăți ca un purcel!
Nașul râde. Slinosul bolborosește niște înjurături, ea caută febril în rucsac. O legitimație de student: Maria Alexandru. Maria Alexandru? Drăguț nume, dar nu e timp de asta.
Nașul rotește niște butoane din stație:
– Ploieștiu?? Mă auzi? Îs Inter-regio șaișpe treișpe, vezi anunță prin megafon pe ăia doi zăpăciți, pe fată o cheamă Maria Alexandru, care au rămas în gară că au bagajele în siguranță și le ia doamna… Se întoarce spre mine: cum vă cheamă, doamnă?
– Maria Alexandru.
– Nu pe ea, pe dumneavoastră, doamnă.
– Maria Alexandru.
– Dumneavoastră râdeți de mine?
– Vă pot arăta un buletin.
Nașul își dă chipiul pe spate.
– Ploieștiu’ ??? Le zici ălora că bagajele lor rămân la o doamnă de o cheamă la fel cu ei și cică să o sune pe mobil, să se înțeleagă.
Din stație se aude un hârâit vag, din care înțeleg doar „mobil”. Îi dictez nașului numărul, îl transmite conștiincios, cu chipiul tot pe spate.
Stația mai mârâie ceva metalic.
– Doamnă, cică vă sună ei acuma, imediat, da’ să știți că în zona asta e semnal prost, că ajungem la Buzău.
Îmi zâmbește și mă bate camaraderește pe spate:

– Vedeți ce bine ne-am descurcat? Se apleacă complice spre urechea mea dreptă: dacă vreți să fumați, puteți să mergeți la budă, că nu vă văd…

Oana Neda a terminat Facultatea de Drept la Iași. Și-a obișnuit prietenii să le povestească lucruri amuzante din instanță și, paradoxal, au început să i se întâmple și alte lucruri, unele comice, altele tragice, toate interesante. Îi place să privească și să asculte oamenii. Are sentimentul că, povestind despre ei, îi condamnă la neuitare.