„Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității” de Cristina Modreanu (fragment)

Editura Polirom vă oferă un fragment din volumul „Teatrul ca rezistență. Oameni de teatru în arhivele Securității” de Cristina Modreanu.

„Cine o cunoștea pe Cristina Modreanu ca jurnalistă și cronicar de teatru va fi plăcut impresionat(ă) să afle de recentele sale pasiuni «detectivistice»: în ultimii ani a lucrat efectiv în cercetare istorică, fiind astăzi asociată Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj ca cercetătoare. Iar subiectul abordat e unul de ținută: istoria teatrului ca parte a istoriei lumii românești în timpul regimului comunist. Fiind, în raport cu societatea, un regim «total» și totalitar, comunismul nu putea pierde din vedere scena teatrelor. Mesajele transmise aici, personajele create de scenariști, regizorii în vogă sau actorii cu priză la public s-au aflat, logic, în atenția Securității. Cristina Modreanu a avut curiozitatea de a căuta aceste dosare la CNSAS. Și, plecând de la un studiu de caz inițial axat pe teatre din Timișoara, ulterior extins spre București, autoarea caută logica acelui «escapism» estetic devenit tactica de opoziție a unor intelectuali față de regimul politic. Teza cărții este una pe care o împărtășesc: discursul dominant de azi insistă pe supunerea civică și pe conformismul de grup al românilor din deceniile 1950-1980, însă, în realitate, România regimului comunist a fost scena unei confruntări subtile, dar persistente: revolta artiștilor prin «acte recurente de nonconformism», «refuz de supunere» și «tatonarea neobosită a granițelor trasate de cenzură», cum demonstrează autoarea aici. Cartea de față probează cu brio un adevăr: da, în România comunizată chiar a existat o rezistență prin cultură.” (Adrian Cioroianu)

Din cuprins: Teatru și politică în comunism • Confruntarea. „Vreau să fiu regizorul propriei mele vieți!” Cazul Emil Reus • Autoexilul. Un om de stânga. Cazul Radu Penciulescu • Femeile din teatru și dimensiunea de gen în arhivele Securității • Evadarea în imaginație. Odisee feminină. Cazul Cătălina Buzoianu • Evaziunea. „Trădarea” de patrie, salvarea de sine. Cazul Paul Barbăneagră • Provocarea. „Mai există și demnitate!” Cazul Lucian Pintilie • Rebeliunea mainstream. Artistul rezistent. Cazul Alexandru Tocilescu • Rebeliunea underground. Teatru și rock. Cazul Florian Pittiș

O satiră nemiloasă a noilor „pricopsiți” ai regimului comunist, desfășurată ca un covor de Teodor Mazilu chiar sub ochii regimului, piesa „Mobilă și durere” a avut un succes deplin în timpul regimului comunist, fapt psihanalizabil, s‑ar spune: nu doar că a trecut de ochii cenzorilor, dar a fost montată în mai multe teatre din toată țara, aducându‑i autorului ei recunoașterea regimului pe care acesta îl critica pentru că făcea loc unor nulități parvenite, unor mediocrități a căror singură grijă era acumularea de bunuri. […]

În viziunea lui Ieremia de la Timișoara, „Mobilă și durere” este perceput drept un spectacol subversiv, care „parcă ar fi fost comandat de postul de radio Europa Liberă”, un spectacol prea negativ, cum declara artistul emerit Gheorghe Leahu, citat într‑un raport al Securității: „În modul cum a fost realizat acest spectacol, el răscolește și ațâță toate nemulțumirile de tip mic‑burghez de la noii spectatori care caută să vadă spectacolul pentru a vedea «tarele» socialismului românesc. Totul este negativ în acest spectacol, nici o undă de lumină, nici un personaj, și nici o afirmație nu este spusă și care să susțină sensul luptei în societatea noastră socialistă”. Partidul era de acord cu critica și autocritica, dar cu condiția ca, în final, din orice spectacol să reiasă că socialismul e totuși învingător, ceea ce din piesa lui Mazilu nu reiese deloc, iar din spectacolul lui Ioan Ieremia cu atât mai puțin. Și totuși, dacă lucrurile stăteau atât de grav, cum s‑a evitat interzicerea spectacolului? Cu sprijin de la criticul de teatru influent în epocă Valentin Silvestru și de la Teodor Mazilu însuși: „Pentru a nu fi interzis, conducerea teatrului a organizat anterior premierei întâlniri cu elevi la Liceul [indescifrabil] unde a participat V. Silvestru critic dramatic din Buc. și autorul Th. Mazilu pe care i‑a plimbat și la forurile locale [sic!]”, explică o notă din dosarul de urmărire al lui Ioan Ieremia. […]

Alertată, celebra Tamara Dobrin, pe atunci vicepreședintă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste, a dat dispoziție ca spectacolul de la Timișoara să nu se mai joace. Dar directoarea TNT, Lucia Nicoară, găsise o metodă de salvare a producției periculoase: îl programa în etape, cu pauze și reluări, reușind astfel să‑i asigure o viață mai lungă decât a celor mai multe producții ale teatrului. „Mobilă și durere” a avut premiera în 1980 și se juca încă în 1985, fiind reluat după aproape doi ani de întrerupere, Ieremia considerând că „este mai actual ca niciodată în condițiile actuale de trai”. Reacția publicului? „Sala este incendiară, aplaudând și ovaționând la final. Acest lucru s‑a petrecut și la Tm și la Alba‑Iulia unde spectacolul a fost jucat în turneu.” Spectacolul se juca și în 1989[1].

Fragment din capitolul „Teatru și politică în comunism. Câteva spectacole timișorene”

[1]De altfel, dintre toate piesele lui Teodor Mazilu, „Mobilă și durere” are cea mai lungă viață: la Cluj s‑a jucat din 1980 până în 1992, cu săli pline. Cel mai recent a fost montată de Victor Ioan Frunză în 2014, la Centrul „Nicolae Bălcescu”, reluată la Teatrul Dramaturgilor Români.

Cristina Modreanu este critic și istoric de teatru, curatoare de artele spectacolului, cercetătoare la Janovics Center for Screen and Performing Arts Studies din cadrul Facultății de Teatru și Film a Universității „Babeș-Bolyai” și redactoarea-șefă a revistei de artele spectacolului Scena.ro. Coordonează din 2020 proiectul Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc (www.dmtr.ro), produs de Asociația Română pentru Promovarea Artelor Spectacolului, în parteneriat cu Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și Universitatea de Arte din Târgu Mureș (Premiul AFCN pentru activarea patrimoniului imaterial, 2021). Este doctor în teatru (UNATC București) și Fulbright alumna și a fost visiting scholar la Tisch School of the Arts din cadrul Performance Studies Department, New York University. A publicat șase cărți despre teatru în limba română și numeroase articole despre teatrul românesc (în țară și în străinătate). A History of Romanian Theatre from Communism to Capitalism: Children of a Restless Time este prima ei carte în engleză, apărută în 2020 la Routledge. Mai multe pe www.cristinamodreanu.com.