Ștefan Baciu. Prima viață (I)

Suntem într-un decembrie estival cu puțin înainte de înghețul de scurtă durată al Crizei Rachetelor din Cuba, cu un an înainte ca poetul Vinicius de Moraes și compozitorul Antônio Carlos Jobim să ilustreze mișcarea unduioasă a tinerei în trecere spre plajă prin ceea ce avea să devină una dintre melodiile canonice ale lumii, „Garota de Ipanema”, totodată începutul bossa nova, într-un Rio de Janeiro care anunța printr-o voce puternică a presei scrise „Cortina de Ferro sôbre Cuba”. Vocea era cea a românului Ștefan Baciu de la „Tribuna da Imprensa” și se exprima explicit despre deturnarea cauzei revoluționare a lui Fidel Castro, demascând regimul totalitar de la Havana la puțin mai mult de un an după încheierea revoluției. Cât privește celălalt reper al Americii Latine, „Garota de Ipanema”, Ștefan Baciu își va aduce aminte mai târziu, în „Praful de pe tobă”[1], de seara plecării din Brazilia, a recepției de adio organizate în rua Montenegro, „în cartierul Ipanema de unde avea să plece muzica «bossa nova»” (p. 45), de unde se vedea statuia lui Iisus Mântuitorul de pe dealul Corcovado.

Dacă la Rio de Janeiro „Cortina de Ferro sôbre Cuba” îi era publicată în 1961 într-o ediție de autor, în același an apărea în Argentina, la Editorial San Isidro, varianta spaniolă a lucrării, mai cunoscută astăzi decât cea originală. Ar fi trebuit să existe și o ediție engleză, publicată în Statele Unite, dar, spune Ștefan Baciu tot în „Praful de pe tobă”, „Asasinarea lui John F. Kennedy a dus la paralizarea ediției americane plănuite de ambasadorul A. A. Berle jr., șeful biroului latino-american de la Casa Albă” (p. 39). În luna decembrie a aceluiași aglomerat an editorial îi apărea la Rio de Janeiro o carte rarisimă prin curajul expunerii și prin stranietatea ei: „Bucareste – Estação Norte”, publicată la Edições o Cruzeiro[2], dedicată Mirei și prietenilor din România, dar aproape imposibil să ajungă într-o Românie închisă, obtuză, respingând violent punctele de vedere ale unui așa-numit „transfug” din regimul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sunt șocante raritatea și frumusețea cărții – lectura mi-a produs un soi de fascinație ca în fața extravaganței naturii de a expune o floare într-un loc nebătut de pas omenesc –, dar mai ales luciditatea cu care Ștefan Baciu reconstruiește ipostazele României interbelice și din anii celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi din primii ani ai comunismului coroziv, la care lectorul român nu ar fi ajuns decât dintr-o întâmplare sau pură curiozitate de documentarist. Având destul de puternic imprimate în minte aceste evenimente, mai proaspete decât în cartea de memorii „Praful de pe tobă”, dar mai ales având ușurința scrierii pe tema subiectelor politice ale zilei în America Latină prin jurnalismul practicat la „Tribuna da Imprensa”, Ștefan Baciu va oferi o remarcabilă lucrare memorialistică, mai consistentă și mai asumată decât cea scrisă în Hawaii, care strălucește deopotrivă prin valoarea documentară și prin valoarea estetică. Așadar, „Bucareste – Estação Norte”, adică „București – Gara de Nord”, este o carte care calibrează privirea asupra unor realități pe care lectorul din America Latină le-ar fi putut ușor înțelege, urmărind un adevăr, mai degrabă apropiat de istoria scrisă cu mâna neutră a cercetătorului decât cu cea implicată în vreo ideologie (asupra acestei chestiuni vom reveni în raport cu subiectele sensibile tratate de Baciu), dar fără să renunțe la frumusețea și expresivitatea limbii, chiar dacă scriind într-una în care avea temeri să plonjeze altfel decât în vecinătatea gradului zero al scriiturii jurnalistice. De altfel, Baciu spune explicit în introducere că un scriitor se poate exprima într-o singură limbă fără frică și fără erori: „Um escritor tem só uma lingua: aquela em que pode expressar-se sem médo e sem falhas” (p.14), dar, încurajat fiind de colegii jurnaliști și scriitori, va publica acest special volum de memorialistică.

„Bucareste – Estação Norte” este deopotrivă locul din care Ștefan Baciu a plecat în călătoria spre a doua viață – astfel se și încheie volumul:

„Assim, sob um sol radiante que anunciava outro dia, atraversamos a Praça da República, guiados pela lavaderia que nos conduzia ao da Tijuca. Entrávamos em nossa segunda vida” (pp. 5-6) –, dar, mai ales, cartierul bucureștean Gara de Nord, bombardat de americani – în „Dez mil mortos em quarenta minutos” prezentat în lumina distrugerii aproape totale: „O bairro da „Estação don Norte”, que constitua o centro de cominicações com quase todo o pais, estava arrasado e a única coisa que se via era a fumaça que aumentava a cada instante” (p.103) –, expresie a nesiguranței într-o lume injustă, înrăită, dominată de manifestarea radicală a unor revendicări fără sens și fără urmă de umanitate, a unor ideologii totalizatoare împotriva cărora a luptat toată viața. În alt text, „Tragédias, angústias e aventuras da noite”, imaginea groazei surprinse după 1941 se rezumă la „sloganul” acelor vremuri, expus într-o portugheză străină lectorilor pe care îi țintește, dar ușor de înțeles dincolo de orice barieră de limbă în limitele valorilor general-umane: „Um raio de luz pode custar dezenas de vida”, adică „O singură străfulgerare de lumină poate costa sute de vieți” (p. 123). Aceste imagini ale groazei produse de Forțele Aeriene ale Statelor Unite, distrugerea locuințelor, luminarea sporadică a orașului prin lansarea bombelor cu fosfor și expunerea convoiului de oameni rămași fără adăpost în defilarea pe „strada amărăciunii”: „Bombas de fósforo sôbre Bucareste… Bairros Residenciais quemados como se quemima um caixote de papel; familias que, de repente, ficavam sem tento, sem cama, sem nada, jocadas na rua da amargura” (pp. 124-125) sunt continuate și amplificate de falsa eliberare a Bucureștiului de trupele ruse, care au rămas în povestirile istoricilor „democrației populare” și ulterior în manualele școlare drept eliberatori deși, întărește Baciu, rușii nu au apărat Bucureștiul, ci doar au pozat ulterior în eroi. Pentru a susține acest punct de vedere, presa aservită vorbea despre „desconhecidos em uniformes russos”, adică despre „străini în uniforme rusești”, în timp ce statul aservit numea în fruntea unităților de ordine publică pe hoțul-comisar (ladrão-comissário) Alimănescu, care avea să conducă brigada de pungași ajunsă să impună legea în Capitală. Aceasta este focalizarea istorico-geografică asupra căreia insistă Ștefan Baciu în paginile sale de memorii atât de necesare în lectura lor acum și aici, pe fondul revenirii valurilor de ură ideologică, dar care, din păcate, rămân în extravaganța expunerii în portugheză, continuând să se adreseze unui public imposibil de definit.

„Bucareste – Estação Norte” (1959) – Dedicația din 1962 a lui Ștefan Baciu către Monica Lovinescu și Virgil Ierunca (din arhiva scriitorului Adrian Lesenciuc)

Cartea sa nu are doar scopul de a proiecta densitatea factuală în anii cumplitelor transformări care au aruncat România dincolo de Cortina de Fer – obsesia barierei de netrecut va reveni treptat în paginile ei, inclusiv într-unul dintre textele care chiar așa se numește, „Como atravessei a «Cortina de Ferro»” – ci evidențiază prima viață – numele primului text este „Infancia e começo de primeira vida” – despre care ar fi trebuit să scrie un roman în care să dezbată probleme intime „como romeno e homen livre”, având titlul provizoriu „Continental”, dar care s-a transformat treptat în prima lucrare de memorialistică a scriitorului, construită din fragmente scrise în Brazilia, încurajat fiind să publice de jurnalistul și scriitorul Carlos Castello Branco, plecând de la primul, redactat în 1955 și având drept subiect propria luptă cu cenzura germană, și apoi cu cea rusă în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Înainte de a începe să citesc această lucrare, am avut o temere privitoare la suprapunerea parțială peste „Praful de pe tobă”, dar am avut surpriza să descopăr o lucrare diferită, chiar dacă multe personaje publice populează ambele lucrări, cum este și normal, de altfel (probabil locul în care se întâlnesc în cea mai mare măsură cele două lucrări este textul „Fosforo”, în traducere „Chibrit”, avându-l în prim-plan pe boemul Nicu Teodoru, cunoscut drept „Chibrit”), totodată o lucrare mai proaspătă, mai vie, mai curajoasă, mai implicată politic. Sunt și alte zone comune, ca de pildă evocarea lui Al. Paleologu și a celebrei sală cărți de vizită, a colegilor săi de la „Universul Literar” și ulterior de la celelalte publicații, ba chiar și de la Partidul Social Democrat, dar de fiecare dată există diferențe semnificative, unghiuri diferite din care privește, accente mutate pe varii aspecte, registre distincte. Dacă între „Jurnalul” lui Mihail Sebastian și „Praful de pe tobă” se pot sesiza cu ușurință registre și perspective diferite de abordare a aceleiași perioade istorice, „Bucareste – Estação Norte” mediază perspectivele, se situează în zona mediană, cuprinzând deopotrivă temerile și angoasele lui Sebastian, dar și speranța și încrederea care l-au ghidat pe parcursul întregii vieți și cărora le-a dat o altă strălucire în memoriile din Hawaii.

În „Bucareste – Estação Norte” există doar trei episoade dedicate anilor de dinainte de așezarea în București – de altfel logic, atâta vreme cât volumul poartă numele capitalei în titlu –, iar acestea privesc, pe de o parte, o scurtă parcurgere a propriei copilării și adolescențe, până la obținerea premiului Fundației Regale pentru debut, mult rezumat în raport cu ceea ce urma să scrie în memoriile din 1980, apoi o evocare a bunicii paterne și o excepțională reflectare a primei sale experiențe redacționale de la revista brașoveană „Frize” în „Eramos quatro”. Până și primul text din prezenta lucrare oferă puncte de vedere diferite, cum ar fi interacțiunea cu Mircea Eliade, de la scrisoarea prin care îi solicitase să îi scrie prefața, până la vizita făcută la locuința acestuia de pe str. Dinicu Golescu imediat după decernarea premiului: „Conversamos durante mais de duas horas, Eliade me ofereceu um dos primeiros exemplares de seu livro de ensaios recémsaído, intitulado „Oceanografia”. Despois de um bom almôço, dirigi-me à estação central (…)” (p. 23). Nu voi insista asupra portretului bunicii, soția preotului Ion Baciu din Nadeș, dar începând de aici se anunță o anumită apetență în reflectarea modului în care istoria mare strivește sau țintuiește destine: „Um de mais violentos impactos de tóda a sua vida foi a ocupação da Romênia pelas tropas russos, após o armistício” (p. 28). Textul cu adevărat remarcabil dintre cele referitoare la anii săi brașoveni este cel privitor la evocarea activității redacționale de la „Frize”. Revistă înființată în orașul natal cosmopolit, al cărui spirit a fost purtat pretutindeni, de trei tineri ofițeri activi: sublocotenentul Aurel Marin din Batalionul III Vânători de Munte, „uma estranha mistura de romantismo e supra-realismo musical” (p. 30), sublocotenentul Mihail Chirnoagă din Batalionul II Vânători de Munte, un tip opus lui Marin atât din punct de vedere fizic, cât și al temperamentului, și locotenentul de intendență Niculae Niculescu-Chirnoagă, cunoscut în lumea avangardei românești, în egală măsură ironic, sentimental și cinic, atins de tuberculoză, cărora li s-a adăugat tânărul elev Ștefan Baciu de la Liceul „Andrei Șaguna”, „Frize” a fost mediul care a permis expresia literaturii tinere, moderne, opuse sămănătorismului cultivat de Nicolae Iorga în orașul soției sale (din familia care i-a dat pe criticul Gheorghe Bogdan-Duică și pe slavistul Ioan Bogdan, dar și alte personalități în varii domenii de activitate), opuse tuturor formelor de manifestare a unui tradiționalism transilvănist greu de depășit. „Frize”, al cărui proiect a plecat de la întâlnirile de la cofetăria Flagner din Brașov, era o publicație care se deschisese spre avangardă, spre a se defini în cele din urmă ca revistă deschisă spre nou, cu un conținut eterogen, dar nu lipsit de calitate, analizând nu numai pe palier estetic, ci și ideologic (aspect asupra căruia va insista în radiografierea vieții publice românești din perioada asupra căreia Ștefan Baciu se va apleca și în „Praful de pe tobă”, 1918-1946, și care se va dovedi, în final, cheia fundamentală de lectură a societății românești în transformare):

„Durante mais de dos anos a revista saiu com pontualidade nunca vista até então, para uma publicação de letras de vanguarda. Várias vêzes os dois subtennentes dos caçadores alpinos foram tachados de „esquerdistas”, por darem guarida, nas colunas da revista, a poetas e prosadores de tôdas as correntes politicas, sob a condição expressa de escrevem „apenas literatura”.

Hoje parece inscrivel, mas em 1934-1935, graças à visão e à compreensão dos três oficiais, encontravam-se em nossa revista nomes como aquêle do poeta e lutador da extrema direita E. Ar. Zaharia, e dos „Guardas-de-ferro”, Mircea Streinul, Teofil Lianu, G. Antonovici, ao lado daquele de Geo Bogza, que mais tarde in ser porta-voz de um supra-realismo anárcquico, sendo hoje membro da chamada Academia de República Popular. Havia de tudo, para todos: havia e automatismo verbal de M. Blecher, ao lado de traduções de René Crevel e poesias de poetas regionalistas – e nós defendiamos aquilo com uma paixão que êste exemplo poderá ilustrar” (pp. 32-33).

Remarcabilă este nu doar deschiderea publicației, dar și normalitatea cu care Ștefan Baciu, cu origini evreiești după mamă, privește la aproape 30 de ani distanță, după trecerea României prin încercările extremei drepte, apoi a celei stângi, parcursul publicației care l-a pregătit pentru viitoarea activitate jurnalistică și literară din țară, apoi din America Latină. Din păcate „Eramos quatro” nu este doar textul care evocă apusa revistă brașoveană, a cărei colecție am consultat-o la „Arhivele” orașului, dar și textul despre plecarea grăbită a celor trei ofițeri: mai întâi Cantonieru, atins de boala cu care conviețuia, apoi Chirnoagă, ucis de o locomotivă la trecerea de cale ferată, apoi Marin, despre care au scris atât de elogios marii critici ai perioadei, începând cu G. Călinescu, și care a murit de septicemie în spital după ce fusese împușcat pe front în Lunca Siretului.

(va urma)

[1] Ștefan Baciu [1980] (1995), „Praful de pe tobă”, Editura Eminescu, București, 603 p.

[2] Ștefan Baciu (1961), „Bucareste – Estação Norte”, Edições o Cruzeiro, Rio de Janeiro, 203 p.