„Omul primitiv” de Frigyes Karinthy

Mai deunăzi, răsfoind „Literatură” (nr. 2, 1968), o revistă-supliment a almanahului „Flacăra”, am dat peste foarte multe proze scurte scrise de nume cunoscute (îmi place să cred) ale literaturii universale, dar și românești (Truman Capote, Graham Greene, Luigi Pirandello, Ion Băieșu, Teodor Mazilu – ca să dau doar câteva exemple). Pentru acest număr al Literomaniei, însă, am ales o proză scurtă semnată de un scriitor maghiar necunoscut la noi, Frigyes Karinthy, proză care se numește „Omul primitiv” (tradusă de Constantin Olariu). Câteva cuvinte despre autor: Frigyes Karinthy (1887-1938) a fost un prozator, poet și jurnalist maghiar, autor de succes, cum ne informează Wikipedia, de proze satirice. A fost printre primii, dar asta nu ne-o mai spune Wikipedia, care i-a criticat pe dictatorii ce-și făceau simțită prezența sumbră la început de secol XX: Mussolini, Hitler și Stalin. La noi, au existat câteva traduceri din opera sa: „Alo! Cine-i acolo? Povestiri umoristice” (traducere de Constantin Olariu, Editura Albatros, 1972) sau „Dați-mi voie, d-le profesor. Schițe umoristice” (în românește de Aurel Buteanu, Editura Facla, 1977). Desenele care însoțesc proza lui Frigyes Karinthy sunt semnate de Cik Damadian (1919-1985), artist, la rându-i, cunoscut mai degrabă printre specialiști.

Frigyes Karinthy

Omul primitiv

a) ÎNTÎLNIREA CU OMUL PRIMITIV.

Aseară eram foarte somnoros și, citind „Marea Istorie ilustrată a lumii”, am uitat-o deschisă la pagina cu desenul reprezentînd pe Omul primitiv. Așa a fost posibilă întîmplarea pe care v-o povestesc. Pare-se că am mai și împins puțin cartea, căci omul primitiv a alunecat din ea, strecurîndu-se din paginile cărții. Cînd mi-am dat seama, am tresărit brusc: stătea în fața mea, de cealaltă parte a biroului – l-am recunoscut îndată după mutra păroasă și pomeții proeminenți, ochii sălbatici acoperiți de sprîncene stufoase, și după dinții lui îngrozitori. Ținea în mînă un ciomag cît toate zilele, cu care, așa cum notează Darwin, obișnuia să-și dea gata dușmanii, izbindu-i în moalele capului.

Bineînțeles, m-am speriat de moarte și, cît ai clipi, m-am gîndit cum aș putea să mă apăr. Mi-am adus aminte de jiujițu, pe care-l învățasem la Clubul Atletic, al cărui membru eram. Clănțănind din dinți și tremurând, mi-am repezit brațul stîng înainte („poziție de apărare, mișcarea întîi”), lipindu-i Omului primitiv o palmă; apoi mi-am repezit dreptul, cu pumnul strîns, ceva mai în ios („poziție de apărare, mișcarea a doua”) nimerindu-l atît de formidabil în burtă, încît se prăbuși de pe scaun – și astfel am încheiat deocamdată cu prima fază: apărarea.

– Nu mă ataca, pentru numele lui Dumnezeu ! i-am spus apoi tremurînd și mi-am scos revolverul. Nu mă lovi în cap cu ciomagu’ ăla !

– Văleu! exclamă Omul preistoric. Nici gînd să te atac. De ce binevoiești să mă bați? N-am vrut decît să te văd. Cu cine am onoarea ?

– Sînt omul de cultură, i-am zis, și apariția dumitale păroasă și sălbatică mă calcă teribil pe nervi. Ești o brută sîngeroasă, semeni leit cu o fiară.

– Păi… depinde…

Mi-am dat seama că nu pricepe ce-i spun, dar că-i e rușine să recunoască.

– Sînt unul dintre urmașii dumitale – am continuat – care și-au pierdut atributele animalice, înlocuindu-le cu educația și cultivarea conștientă a frumosului și a rațiunii.

– Înțeleg, dar în cazul ăsta… rosti Omul primitiv clătinînd din cap.

– Gura, cînd vezi că vorbesc ! i-am retezat-o cu tonul pe care-l învățasem la armată de la căpitanul meu, care mereu ne spunea că numai așa poți vorbi cu bădăranii neciopliți și păroși, ca să te faci înțeles.

Omul primitiv amuți.

– Noi am trecut de acele vrernuri tîmpite – i-am spus – cînd oamenii se mîncau unii pe alții ca lupii. Arn depășit epoca supremației forțelor brute, primare, Cînd vă păleați în cap unii pe alții cu ciomegele… Nu umblăm păroși, ca dumneata – nu ti-e rușine ?! Halal ! Să ieși cu moaca asta pe stradă! Și dinții ! Ia te uită ce dinți ai! Înfiorători !

– Păi, de… așa mi-au crescut…

– Nu mă întrerupe ! Sînteți o șleahtă de găinari de ultimă speță, needucați, necitiți, necultivați, mitocani obraznici! Șezi! Să-ți fie rușine!

– Dar, dați-mi voie…

– Nu-ți dau voie nimic ! Nu se poate trăi așa cum faci dumneata. La nivelul la care ne aflăm nu se poate ajunge decît printr-o muncă susținută, prin învățătură, inteligență și disciplină. Numai că dumneata trebuia să începi toate astea încă de mic copil. Noi ne cultivăm într-una, cercetăm legile naturii, învățăm și-i învățăm și pe alții… Ia rotește-ți puțin ochii prin lume. Pe fiecare stradă sînt școli, institute științifice create pentru cercetare și răspîndirea cunoștințelor… Privește universitățile și academiile, institutele de învățămînt în care tinerii sînt învățați să cunoască pînă la vîrsta de douăzeci de ani toate cuceririle științei și culturii.

– Și după ce împlinesc douăzeci de ani?… mă întrebă respectuos Omul primitiv.

– Ei da, atunci sînt luați la armată. Și armata e o instituție. Și-acolo, tinerii sînt învățați cu sîrg.

– Ce învață, vă rog ? întrebă politicos Omul primitiv.

– Ești un dobitoc. Ce să învețe? Nici măcar armata nu știi ce e? Păi, învață cum trebuie omorît dușmanul.

Omul primitiv căzu pe gînduri.

– Și, dacă-mi permiteți, rosti în cele din urmă politicos, cît ține învățătura asta ?

– Trei ani, nenorocitule.

Omul primitiv iar se gîndi.

– E mult, spuse în sfîrșit. Atunci, înseamnă noi am fost, totuși, mai inteligenți ca dumneavoastră. Noi am învățat mult mai repede.

Și, zicind acestea, mă atinse-n moalele capului cu ciomagul.

Desen de Cik Damadian

b) ÎL EDUC PE OMUL PRIMITIV.

Ce pot face din moment ce băiatul ăsta cu pomeți proeminenți, cu fața păroasă, cu ditamai ciomagul în mînă, așa cum a scăpat din Istoria lumii, îmi stă pe cap! Trebuie să fac ceva cu el! Sincer vorbind, gîndul că eu sînt cel care voi fi silit să-l introduc în tainele culturii mă cam neliniștea; așa se vor fi simțind tații cînd fac copii special pentru a avea în familie pe unul care știe chiar mai puțin decît ei și în fața căruia se pot impune.

– Ascultă, i-am spus dimineața Omului primitiv, scoală, ieșim pe stradă, să mai înveți și tu cîte ceva.

– ’Țeles, stimate domn, zise respectuos (m-am omorît pînă l-am învățat să-mi spună „stimate domn”).

Înainte de toate i-am arătat casele. Le-a găsit destul de înalte, dar nu l-au impresionat prea mult. M-a întrebat în cît timp crește din pământ o chestie din asta.

– Ascultă, tu ești din epoca de piatră? l-am întrebat.

– Nu. Din era terțiară, capitolul trei rîndul șaișpe de sus.

– Perfect. Atunci fă bine și notează-ți că sînt construite și nu cresc din pămînt. Dar asta n-o poți înțelege deocamdată, pentru că inteligența ta e atît de redusă încît nu ești în stare să rostești o suită de cuvinte, ci numai niște sunete aiurea, un fel de măcăit cu care-ți exteriorizezi pornirile primare. Ai înțeles?

– Îhî, stimate domn.

– Foarte bine. Ți-e foame?

– Da! se hlizi el.

– În cazul ăsta mergem să mîncăm ceva la un restaurant pe un mare bulevard.

– Atunci să mergem, îmi spuse, și porni îndată.

– Așteaptă ! Bulevardul e departe. Din epoca ta și pînă azi civilizația a evoluat atît de mult, încît azi omul nu mai e silit să meargă pe jos pînă unde are o treabă urgentă, ci se folosește de așa-numitele mijloace de transport, care îl duc de cinci, de zece sau chiar de o sută de ori mai rapid ca pe jos la locul respectiv. Vezi șinele astea?

– Le văd.

– Pe ele vine tramvaiul. Uite, ne așezăm aici, iar cînd sosește, urcăm repede.

Omul primitiv așteptă cu răbdare, fără a se arăta cine știe ce mirat. În sfîrșit, sosi tramvaiul.

– Hai sus ! se repezi Primitivul.

– Stai ! Ăsta nu-i bun. O cotește, nu merge drept.

Prietenul meu se opri și continuă să aștepte calm. Sosi alt tramvai, dar din păcate foarte aglomerat. Și celelalte apărură tot așa timp de vreo trei sferturi de ceas. Apoi nu mai sosi nici unul. Se opriseră toate. Se defectase ceva pe traseu și circulația se întrerupse, tramvaiele formînd un cîrnat frumușel și tăcut.

– Arată chiar ca ichtiosaurul de pe vremea mea, spuse Omul primitiv, privind șirul lung al tramvaielor și făcînd pe sipritualul.

– Stimate domn, începu iar încet…

– Ei! m-am răstit la el.

M-am cam enervat, dar nu i-am răspuns.

– Să n-o luăm totuși pe jos? Mor de foame.

– Mai taci dracului! i-am spus furios. Slavă domnului, n-am ajuns încă pînă acolo ca din pricina unul fleac de defect să recădem în epoca primitivă. Am să vorbesc îndată cu direcția, să le spun ce s-a întîmplat.

– Îndată?! se hlizi iar Omul primitiv. Cum vine asta? Doar nu-i aici!

– Mă, dobitocule – i-am spus plin de condescendență – la ce-o fi bun telefonul?

– Telefonul? Ce mai e și asta?

– O invenție cu care omul poate vorbi imediat și pe loc cu oricine, oricît de departe s-ar afla respectivul.

– Grozav! exclamă Omul primitiv.

Chestia asta îl impresionase, totuși.

– Ei bine, hai cu mine, uite, în cafeneaua asta.

Am intrat și-am ridicat receptorul.

– Alo, alo.

Drace ! Ce-o fi cu aparatul ăsta!

– Alo, alo.

Ce Dumnezeu, nu răspunde nimeni? Alo! Alooo!

Domnișoară, pentru numele lui Dumnezeu! Domnișoară!

– Alo! Aloooo!

Domnișoară! Domnișoară!

– Aloo! Aaalo!

Domnișoară! Viața-i scurtă, domnișoară! Vorbește o dată! Aștept de un ceas! Destupă-ți urechile, domnișoară! E extraordinar!

– Aloo! Aloo! Eh!!! 85-93… Ce?… E ocupat?…

Cred că a trecut vreo jumătate de ceas de cînd Omul primitiv dispăruse de lîngă mine. N-am observat cînd. Chiar în clipa cînd mi-am dat seama de dispariția lui, iată-l că apare, ținînd în mină o șuncă uriașă, din care dăduse gata jumătate.

– De unde-o ai, nenorocitule?

– Stătea aici, peste drum, într-un geam. Am o vedere bună, am ochit-o imediat. Nu mai puteam de foame.

M-am holbat la el cu ochii cît sarmaua. Turbam și nu-mi trecea prin minte nimic. În cele din urmă, însă, tot îmi trecu.

– Dă și mie! i-am spus scurt.

Desen de Cik Damadian

c) PERSIST ÎN A-L EDUCA PE OMUL PRIMITIV

– Ia loc, i-am spus. Azi nu mai ieșim în oraș, Azi am să-ți vorbesc despre binefacerile culturii și despre felul cum preocupările spirituale au înfrînt treptat instinctele primare, înnobilîndu-le.

Omul primitiv își încruntă sprîncenele stufoase și sub pomeții proeminenți dinții ca de cal îi sticliră.

– Îți atrag atenția să nu mai faci mutra asta de cretin – i-am spus – că n-am nervi de oțel. Uită-te puțin mai inteligent.

Își închise gura, clămpăni din urechi și se concentră, mijindu-și ochii.

M-am așezat comod în fotoliu, studiindu-mi unghiile, apoi am început să-mi expun ideile cît mai rar. Peste cîteva minute mi-am dat seama că vorbesc exact ca unul din foștii mei profesori de la universitate,

– Așadar, să ne lămurim… Vreau să zic că, prin urmare, vezi tu… După epoca de piatră – ești din epoca de piatră, nu ?

– Da, era jurasică, anul paișpemii î.e.n., a treia colibă lacustră, pagina din dreapta, bîigui el supus.

– Perfect! Așadar, cam la vreo mie de ani după această epocă a început… cultura. Da. Chestia asta, da, chestia asta a început așa… că oamenii au început să raționeze, să gîndească… Ai înțeles ?

– ’Țeles, stimate domn. Ce-i aia: să raționeze ?

– Să raționeze?… Ei da – ce înseamnă ? Fii atent, dobitocule. Să zicem, deci, de exemplu, că eu văd undeva o bucată de… de ceva de mîncat. În clipa aceea, în capul meu ia naștere o… o anume chestie, o – cum să-ți spun? – o… ei, drace o chestie care… ceva cam așa: vai, ce bine-ar fi să mănînc acel ceva de mîncat!… și chestia asta ar fi, ca să zicem așa, rațiunea. Ai înțeles ?

– Da, stimate domn. Și la noi era așa ceva. Dar la noi era în burtă și nu în cap.

– Ți-am rnai spus că ești un dobitoc! Și la noi se petrece în stomac, dar mai tîrziu, pentru că întâi… nu-i așa, trece prin cap. De pildă, eu mă gîndesc la ceva, deci raționez, treabă pentru care primesc bani, iar cu banii îmi iau de mîncare și mănînc.

– Adică, stimate domn, îți mănînci propriul cap! Mai demult, în vremurile noastre…

– Lasă filozofia și nu te mai amesteca în vorbă. Prin urmare, vreau să-ți explic cum s-a răspîndit fenomenul numit gândire, rațiune, și cum l-a făcut pe om mai fin, mai… vreau să zic… un adevărat om… și-apoi, cum l-a scos din rîndul animalelor comune și al primitivilor, cum ești tu, de pildă.

– Da, stimate domn.

– Treaba asta s-a petrecut așa – omul a descoperit scrisul, și după scris, cititul, pentru a putea citi ce-a scris. Ai înțeles?

– Da… adică n-am înțeles, stimate domn.

– Ai să pricepi îndată. Fă bine și dă-mi hîrtia aia de pe birou.

Omul primitiv îmi întinse ediția de seară a „Curierului Capitalei”.

– Am să-ți citesc din foaia asta. La început n-ai să înțelegi, pentru că la urma urmelor ne despart șaisprezece mii de ani, dar te vei lămuri pe parcurs. Acolo unde nu înțelegi ceva, întreabă-mă.

Și am început să-i citesc din pagina la care am deschis.

„Înfiorătoarea crimă de la Bogard. Un tată ucis cu toporul. Ucigașul și-a chinuit victima, scoțându-i întîi ochii”.

– Ai înțeles? l-am întrebat mai puțin entuziasmat.

– Îhî! îmi făcu semn cu mîna. Îhî, n-n-am înțeles! Atâta tot?

– Ai răbdare. În cazul ăsta am să-ți găsesc altceva.

Am întors o foaie.

„Sîngeroasă dramă din gelozie. Soțul și-a tăiat în două nevasta, spintecîndu-i stomacul cu un cuțit.”

– Ai înțeles? l-am întrebat iar.

– Îhî ! E o treabă foarte ușoară.

– Așteaptă – i-am spus – caut altceva.

Și iar am întors o foaie.

„Un portărel jupuit de viu și ascuns în pivniță” ?!