„Matelotul din Amsterdam” de Guillaume Apollinaire

Vă invit să citiți, în Literomania nr. 267, o proză scurtă semnată de Guillaume Apollinaire, și anume „Matelotul din Amsterdam” („Le matelot d’Amsterdam”). Proza face parte din volumul de povestiri din 1910 „L’Hérèsiarque et Cie”. În română, aceasta a fost tradusă de M. Lupu și a fost publicată în „Literatură” (nr. 2, 1968), o revistă-supliment a almanahului „Flacăra”. Proza este însoțită de câteva desene semnate de artistul plastic Traian Vasai, artist cu o bogată activitate în pictura și grafica cu tentă realist-socialistă. În 1992, a emigrat în Canada, unde, de altfel, a și murit în 2013. (Bozz)

Guillaume Apollinaire

Matelotul din Amsterdam

Bricul olandez Alkmaar revenea din Java încărcat cu mirodenii și alte mărfuri prețioase.

O escală la Southampton le îngădui mateloților să coboare pe uscat.

Unul dintre ei, Hendrijk Wersteeg, luă cu el o maimuță pe umărul drept, un papagal pe umărul stâng și, în bandulieră, un balot de țesături indiene cu intenția să le vândă în oraş.

Era la începutul primăverii și noaptea se lăsa încă devreme. Hendrijk Wersteeg mergea cu pași largi pe străzile învăluite într-o ceață ușoară, abia luminate de lămpile cu gaz. Matelotul se gândea la apropiata sa reîntoarcere la Amsterdam, la mama lui pe care n-o mai văzuse de trei ani, la logodnica sa care-l aştepta la Monikendam. Îşi făcea socoteala banilor pe care avea să-i scoată de pe urma animalelor și a stofelor sale și căuta prăvălia unde ar fi putut vinde asemenea mărfuri exotice.

În Above Street, îl abordă un domn foarte corect îmbrăcat, întrebându-l dacă nu caută cumpărător pentru papagal.

– Pasărea asta, spuse el, ar fi tocmai ce-mi trebuie mie. Am nevoie de cineva care să-mi vorbească fără să-i răspund. Ştiți, eu trăiesc absolut singur.

Ca majoritatea marinarilor olandezi, Hendrijk Wersteeg vorbea engleza. Îşi preciză prețul, care fu pe placul necunoscutului.

– Vino cu mine, spuse acesta din urmă. Locuiese destul de aproape. Vei pune dumneata însuți papagalul în colivia pe care o am acasă. Îți vei desface şi stofele și, poate, voi găsi vreuna pe gustul meu.

Bucuros de câştigul ce i se oferea pe neaşteptate, Hendrijk Wersteeg porni alături de acest gentleman căruia, în speranța că i-ar putea vinde şi maimuța, i-o tot lăudă pe drum. Îi arăta că este vorba de o maimuță dintr-o specie extrem de rară, ale cărei exemplare rezistă cel mai bine climei din Anglia şi se ataşează foarte puternic de stăpânul lor.

Curând, însă, Hendrijk Wersteeg își curmă vorba. Își cheltuia cuvintele în vânt, căci necunoscutul nu-i răspundea și nici măcar nu părea să-l asculte.

Își urmară drumul în tăcere, unul lângă celălalt, în timp ce animalele păreau năpădite de dorul pădurilor lor natale de la tropice: maimuța, speriată în ceață, scotea uneori câte un țipăt slab, asemănător cu scâncetul unui copil nou născut, iar papagalul bătea din aripi.

După o oră de mers, necunoscutul spuse dintr-odată:

– Ne apropiem de casă.

Ieșiră din oraş. Drumul era mărginit de parcuri întinse, împrejmuite cu garduri de fier din când în când, sclipeau printre copaci ferestrele luminate ale unei vile, și la anumite intervale se auzea în depărtare vaietul sinistru al sirenelor venind dinspre mare.

Necunoscutul se opri în fața unui grilaj, îşi scoase din buzunar lanțul cu chei și deschise poarta, pe care o încuie apoi, după ce și Hendrijk îi trecuse pragul.

Matelotul era tulburat; abia dacă distingea, în fundul grădinii, o mică vilă destul de arătoasă, cu obloanele închise care nu lăsau să răzbată nici o rază de lumină.

Necunoscutul taciturn, casa fără viață – toate acestea erau destul de lugubre. Hendrijk îşi aminti însă că necunoscutul locuia singur:

„Este un tip original!” se gândi– și cum un matelot olandez nu-i atât de bogat încât cineva să-l ademenească în scopul de a-l jefui, îi fu ruşine pentru neliniştea sa de o clipă.

– Dacă aveți chibrituri, luminați-mi aici, spuse necunoscutul, introducând o cheie în broasca uşii închise a vilei.

Marinarul se execută și, de cum se aflară în interiorul casei, necunoscutul aduse o lampă la lumina căreia apăru îndată un salon mobilat cu gust.

Hendrijk Wersteeg se liniştise cu totul. Începuse deja să spere că ciudatul său însoțitor îi va cumpăra și o bună parte din stofe.

Necunoscutul, care ieşise din salon, se întoarse cu o colivie.

– Puneți aici papagalul, spuse el. Nu-l voi lăsa liber decât când va fi domesticit şi va învăța să spună ceea ce vreau eu.

Apoi, după ce închise colivia în care se zbătea pasărea, îl rugă pe matelot să ia lampa şi să treacă în încăperea alăturată, unde, afirma el, se află o masă comodă pe care-şi va putea întinde stofele.

Hendrijk Wersteeg ascultă şi se duse în camera indicată. Imediat auzi uşa închizându-se în urma lui şi cheia învârtindu-se în broască. Era prizonier.

Uluit, așeză lampa pe masă și dădu să se repeadă în ușă ca s-o forțeze. Îl opri însă o voce:

– Un singur pas, matelotule, și ești mort!

Ridicând capul, Hendrijk zări într-o lucarnă, pe care n-o observase până atunci, țeava unui revolver ațintită spre el. Se opri înspăimântat.

Nu avea cum să se opună, cuțitul nu-i putea fi de folos în această împrejurare; chiar și un pistol ar fi fost inutil. Se afla la disereția necunoscutului, care, adăpostit în spatele zidului, îl supraveghea de lângă lucarnă, întinzând doar mâna cu pistolul spre matelot.

– Ascultă-mă cu, atenție, spuse necunoscutul, și supune-te. Serviciul pe care ești silit să mi-l faci îți va fi plătit. De altfel, nu ai de ales. Trebuie să mi te supui fără șovăire; dacă nu, am să te împușc ca pe un câine. Deschide sertarul mesei. Ai acolo un revolver cu șase focuri, încărcat cu cinci gloanțe… Ia-l.

Matelotul olandez se execută aproape inconștient. Pe umărul lui, maimuța scotea țipete de spaimă și tremura. Necunoscutul continuă:

– În fundul camerei se găseşte o perdea. Trage-o la o parte.

Perdeaua dată în lături, Hendrijk văzu un alcov de unde o femeie, cu picioarele și mâinile legate și cu un căluş în gură, îl privea cu ochi deznădăjduiți.

– Eliberează femeia, zise necunoscutul, desfă-i legăturile și scoate-i căluşul.

Ordinul odată executat, femeia, extrem de tânără şi de-o admirabilă frumusețe, se aruncă în genunchi în dreptul lucarnei strigând:

– Harry, este o capcană infamă. M-ai atras în vila asta ca să mă asasinezi. Pretindeai că ai închiriat-o cu scopul să petrecem aici primele zile ale împăcării noastre. Credeam că te convinsesem. Îmi închipuiam că, în sfârșit, ai înțeles că n-am fost niciodată vinovată… Harry! Harry! Sunt nevinovată!

– Nu te cred, răspunse sec necunoscutul.

– Harry, sunt nevinovată! repetă tânăra cu o voce gâtuită.

– Sunt ultimele tale cuvinte, le înregistrez cu grijă. Îmi vor fi repetate toată viața. Și glasul necunoscutului tremură puțin, dar redeveni imediat ferm. Căci te mai iubesc încă, adăugă el, dacă nu te-aş iubi atât, te-aş ucide eu însumi. Dar mi-ar fi cu neputință, pentru că te iubesc…

Și acum, matelotule, dacă până număr la zece n-ai trimis un glonte în capul acestei femei, vei cădea mort la picioarele ei. Unu, doi, trei…

Înainte ca necunoscutul să fi apucat să numere până la patru, Hendrijk, înnebunit, trase asupra femeii care, mereu în genunchi, îl privea fix. Ea căzu cu fața la pământ. Glontele o lovise în frunte. Imediat, un glonte pornit din dreptul lucarnei îl atinse pe marinar în tâmpla dreaptă. Se prăbuşi pe masă, în timp ce maimuța, țipând ascuțit de groază, se ascunse în bluza lui.

A doua zi, nişte trecători auzind țipete ciudate venite dintr-o vilă din împrejurimile oraşului Southampton, au anunțat poliția, care a sosit curând la fața locului şi a forțat uşile.

Au fost găsite cadavrul tinerei femei şi cel al marinarului. Țâşnind brusc din bluza stăpânului ei, maimuța sări drept în fața unuia din polițiști. Îi sperie pe toți în aşa măsură, încât, dându-se îndărăt cu câțiva paşi, o doborâră cu focuri de revolver înainte de a fi îndrăznit iarăşi să se apropie.

Justiția îşi începu cercetările. Părea clar că matelotul împuşcase femeia şi se sinucisese după aceea. Cu toate acestea, împrejurările dramei păreau misterioase. Cele două cadavre au fost identificate fără dificultate şi se punea doar întrebarea cum de s-a putut ca lady Fingal, soția unui pair al Angliei, să se găsească singură, într-o casă de țară izolată, alături de un matelot sosit în ajun la Southamptom.

Proprietarul vilei n-a putut să dea nici un fel de lămurire care să lumineze justiția. Vila fusese închiriată, cu opt zile înaintea dramei, unui anumit Collins din Manchester, care de altfel a rămas de negăsit. Acest Collins purta ochelari şi avea o barbă mare, roşie, care putea foarte bine să fi fost falsă.

Lordul sosi în mare grabă de la Londra. Își adora sotia şi durerea lui era insuportabilă de privit. La fel ca toată lumea, nici el nu înțelegea nimic din această poveste,

De la consumarea evenimentelor, el n-a mai apărut în lume. Trăieşte în casa sa din Kensington, fără nici o altă companie în afara unui servitor mut şi a unui papagal care repetă neîncetat:

– Harry, sunt nevinovată!

În româneşte de M. LUPU

Desene de Traian Vasai