Flash fiction stories – mai 2023: „Grand Slam” de Floriana Genes

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Grand Slam

Floriana Genes

În meseria mea, tot ce aud și văd parcă se țese dintr-o mașină de cusut: mult zgomot plimbă falduri de texturi și nuanțe, spre împlinirea unui scop la care nu-mi este îngăduit să fiu martor, iar din când în când, într-o descătușare a dramei de nestăvilit, se mai rupe și acul.

-Bună ziua, liber?

-Da, răspund fără să privesc în direcția din care venise vocea de moșneag gâjâit.

-La Cimitirul Ghencea.

-Militar sau Civil?

-Uită-te la mine, icnește bărbatul, acum așezat pe bancheta din spate.

E îmbrăcat neglijent, un ins ofilit, de o vârstă incertă, care pare să poarte hainele unui copil scăpat dintr-un centru de plasament. Îmi amintește vag de colegii mei squatteri din vremurile când locuiam într-o clădire abandonată din Bruxelles, supusă ulterior gentrificării.

-Sunt om al străzii, merg la Ghencea că azi se dau pomeni la Ceaușești. Nu te gândi, că am bani. Fac drumul ăsta periodic, doar că de obicei nu prea mă iau mașinile, că arăt cum arăt, dar sunt curat și cuminte, să nu intri la idei.

-Nu vă faceți griji, îi răspund prompt, în timp ce demarez molcom.

Sunt, în fond, o rotiță a unui mare sistem de viaducte pline cu lamentări și mă străduiesc să-mi îndrum cu demnitate stâlpul, mimând mereu aceeași seninătate impenetrabilă. Asta mă face ireproșabil și respectat.

-Faza e că-s bolnav, abia îmi târâi piciorul drept și cu autobuzele mi-e greu, ar trebui să schimb vreo trei, așa că iau taxiul.

-Am înțeles. Dar nu vă e greu cu banii? E destul de scump, mai ales în ultima vreme, de când cu scumpirile, mă încumet fixându-l cu privirea în oglinda retrovizoare.

Pare că-și caută cuvintele, sau se gândește cum să le dea o formă, ceva din mina lui îi conferă alura unui înțelept bătrân care se învrednicește să nu deregleze ordinea firească a lucrurilor.

-Am pensie mare, am ieșit colonel, răspunde subit după o pauză ce durase cât două stații de tramvai. Ba chiar mă duc și la Militar mai târziu, am acolo loc de veci lângă nevastă-mea. Ea a murit în ’89. Eram căsătoriți de doi ani.

-Oh, regret… Dar cum de sunteți om al străzii, cu funcția dumneavoastră și pensia aferentă – îl întreb uluit – iertați-mi îndrăzneala!

-Eh, nu m-a mai interesat. Nu mi-a mai păsat de nimic după ce s-a dus Violeta. În fond și la urma urmei, ce contează unde stau, cum mă îmbrac, sau ce poveste am?

Îi pot citi în glas un amestec de înfrângere și resemnare, în timp ce rememorez involuntar salteaua concavă pe care dormeam în urmă cu câțiva ani și vântul rece care pătrundea seară de seară prin ferestrele rămase fără sticlă. Senzația tăioasă îmi smulge o grimasă de care mă scutur discret în timp ce el adaugă privind stins pe geamul din dreapta:

-Domnul meu, am capitulat cu mult înainte de Grand Slam, după care începe să râdă zgomotos, iar râsetul îi joacă vioi la granița unui acces de tuse.

-Aici e bine?

Încetinesc, văzând stația STB din proximitatea intrării la cimitir. Nu apuc să opresc aparatul de taxare și să-i spun că fac cinste cu cursa, că îl și văd deschizând hotărât portiera, îndepărtându-se tăcut de mașină, șchiopătând pe trotuar fără să privească în urmă.

Mă reculeg preț de câteva secunde, fac prima la dreapta, spre Drumul Taberei, apoi caut un loc de parcare în spatele blocului. E o duminică răcoroasă, cu trafic nefiresc de redus pentru luna decembrie.

Am decis, prin urmare, să închei prematur ziua de lucru. Urc în bloc, ocolind cu grijă copiii care se joacă pe trepte nestingheriți, la adăpost de aluviunile dramelor în care vor fi încleiați în anii ce vor urma.

Mă simt adeseori ca un confecționer orb într-o fabrică de vise deșirate duios, de parcă sârguința mea ar fi preluată de mașinării imense la sfârșitul fiecărei zile de muncă, atunci când, invariabil, deschid TV-ul dintr-un reflex recondiționat de statutul meu actual de pion eficient în câmpul muncii patriei-mamă.

În timp ce-mi încălzesc o supă la plic, văd o știre: Violeta Damian, dubla campioană balcanică la scrimă – decedată în masacrul de la Timișoara din decembrie ’89 – comemorată astăzi, la cimitirul Ghencea. Sportiva nu mai are rude în viață. Soțul, antrenor de tenis de câmp, a dispărut în 1992, după ce fusese internat timp de câteva luni la spitalul Obregia.

Trag în viteză jacheta pe mine și cobor precipitat la mașină, cu gândul să pornesc înapoi spre cimitir în căutarea bătrânului. Dau să deschid portiera și observ ceva pe pătura cu care protejez tapițeria din spate. Sunt patru bancnote de 10 lei răsfirate într-un evantai desăvârșit.

Floriana Genes este poetă, artist vizual și antreprenor. A absolvit cursurile facultăților de Psihologie (2009) și Antropologie (2020) din cadrul Universității din București. Are specializări în design de la CalArts (2017) și SAIC(2020). A activat ca designer grafic, fotograf, redactor/corector de carte, traducător, consilier pe probleme de mediu și sustenabilitate. Citește de la trei ani, scrie și ilustrează de la cinci. A publicat primele poeme la vârsta de 11 ani, sub oblăduirea poetului Ionel Simota, care i-a facilitat participarea la Cenaclul literar Bunavestire din Miercurea Ciuc (1997). A colaborat cu diverse publicații de profil. În prezent lucrează la un roman.