„O arșiță în toiul iernii”

După un volum de poezie extrem de puternic, publicat anul trecut („Cântec de leagăn pentru generaţia mea”, Editura Paralela 45, 2018 – volum care a obţinut, printre altele, Premiul „Observator cultural” pentru poezie), Cosmin Perţa revine în 2019 cu romanul „Arşiţa” (Editura Paralela 45), care constituie, de fapt, voletul final al unei trilogii romaneşti ale cărei prime două părţi sunt „Teofil şi Cîinele de lemn” (Herg Benet, 2012) şi „În urmă nu mai e nimic” (Polirom, 2015). „Arşiţa” încheie în forţă – are, în proză, puterea volumului de poeme de anul trecut – această trilogie care impune unul dintre prozatorii de prim-plan ai tinerei generaţii din literatura noastră contemporană.

Debutat ca poet, Cosmin Perţa păstrează şi pe teritoriul prozei „fibra” poetică, dar ea este numai unul dintre ingredientele de bază ale romanelor sale – parabolă (cu multe trimiteri biblice), satiră politică şi socială, la care se adaugă, pe de o parte, accentele fantastice, iar pe de alta, inflexiunile mistic-religioase. Cu totul, proza lui Cosmin Perţa se plasează, cum am mai spus-o şi altădată, în descendenţa prozei central-europene şi mai ales ruseşti (Gogol, Cehov, Bulgakov, Harms). În peisajul prozei noastre contemporane (interesată în special de urban şi orientată către Occident), Cosmin Perţa ocupă, prin aceste influenţe central- şi est-europene, dar şi printr-o anumită nostalgie rurală, un loc aparte. Inclusiv prin accentele mistice: protagonistul trilogiei, Teofil, este călugăr (în romanul „În urmă nu mai e nimic” e chiar pustnic) şi el ipostaziază, de fapt, o serie de teme centrale (obsesii) ale scriitorului: tema scrisului, tema morţii şi a ratării (mai ales în„Teofil şi Cîinele de lemn”), tema credinţei şi a salvării (în special în al doilea roman, „În urmă nu mai e nimic”). În cel de-al treilea, „Arşiţa”, regăsim dimensiunea mistică, satira socio-politică, dar într-o formulă nouă, aceea a… distopiei.

Într-un oraş asediat de armata colonelului, Teofil încearcă să salveze doi copii, Viorica şi Marcu, pe care-i aduce din munţi în casa mai sigură a doctorului Wolkonski (a cărui soţie, Izabella, e însărcinată; doctorul, şocat de atrocităţile soldaţilor pe front (violuri şi crime), la care asistase ca medic militar, e în prezent un cinic căzut în patima alcoolismului). Oraşul e asediat, condamnat la pieire, oamenii nu mai ies din case, trăiesc având în minte iminenţa morţii (şi prin urmare se dedau la diverse excese ori stări-limită), pe străzi zac cadavre de oameni (o scenă atroce, cu ecouri biblice, e aceea a uciderii copiilor, o alta este aceea a violării şi uciderii de către colonel a unei fetiţe ş.a.m.d.) şi animale. O fantastică ceaţă violetă pluteşte deasupra întregului dezastru, conferind romanului o splendidă poezie sumbră:

„A apărut de nicăieri, era un noiembrie ploios și rece. Prima dată a apărut ceața. O ceață mov, cum nimeni nu mai văzuse prin părțile-acelea. Era o ceață care-ți intra în suflet, care te mesmeriza. N-a apucat însă să se gândească prea mult la ea, pentru că, la câteva ore după apariția ceții, și-au făcut apariția primele blindate. În urma lor veneau scormonind pământul tancuri și mai în urmă au intrat camioanele cu prelată înțesate de soldați”.

Ceaţa mov îi va îmbolnăvi pe oameni – chiar şi după retragerea bruscă şi inexplicabilă a armatei colonelului, spre finalul cărţii – aducând „noi feluri de moarte”: „Wolkonsky era la spitalul de campanie, asudat, cu masca pe față, îngrijea refugiații. Nu avea să se mai întoarcă acasă. Era prea ciudată boala aceea ca să riște să i-o dea Izabellei. Cu tot tratamentul, oamenilor li se făceau bășici pe pielea afectată și în câteva ore bășicile se umpleau cu limfă, ca după o arsură. Când bășicile se spărgeau și limfa părăsea corpul, oamenii începeau să moară. Nu mai văzuse niciodată așa ceva. Și, oricât de mare era pericolul, oamenii tot încercau să se scarpine și să urle, atât de mari erau mâncărimile și durerea”.

Cum se vede, distopia imaginată de Cosmin Perţa nu rămâne la un nivel simbolic, parabolic, ci e de-a dreptul viscerală, cu pasaje – pe alocuri – greu de suportat. O altă manifestare somatică este senzaţia de arsură continuă (în gât şi în stomac) pe care o resimt toţi locuitorii, fără excepţie: „Cu toate că au băut bidonul de cinci litri de apă cu electroliți făcut de doctor înainte de plecare, setea rămăsese la fel de puternică. Beau apă, dar gâtlejurile le ardeau și apa nu putea stinge dogoarea care venea dinăuntru. Copiii și Izabella sufereau cel mai mult. Teofil era obișnuit să rabde tot felul de cazne. Au încercat să țină în gură cuburi de gheață și tot degeaba, de parcă un soare mic le locuia pântecele și topea imediat tot ce intra pe esofag. Topea și pulveriza lăsând în urmă doar uscăciune și senzație de scrum pe gâtlej”.

În acest cadru apocaliptic, există şi scene de interior: printre ele, scenele (excelente) din casa lui Wolkonski, în care doctorul dialoghează pe teme existenţiale – precum în proza rusească – cu Teofil, secondaţi de Izabella şi de cei doi copii, dar şi de… fata dracului, un personaj interesant, existent deja în romanul anterior. Invizibilă, ea pare să fie un fel de mauvaise conscience, de ispită feminină care-l însoţeşte necontenit pe călugăr. Ba chiar, aici are alură de salvatoare, fiindcă, la final, îi promite lui Teofil să aibă grijă de copii şi de Izabella cât timp el pleacă în munţi s-o caute pe mama copiilor.

Fără să intru în detaliile narative – dincolo de imaginile de o poezie apocaliptică, există şi un fir narativ, nelipsit de suspans –, notez şi existenţa unei „subpământe”, un spaţiu subteran misterios (atestat, ni se spune, pe la 1793, în jurnalul de călătorie al unui astronom elveţiano-rus, Johann Euler), de unde nu se mai întorceau aceia care pătrundeau acolo. Spaţiu simbolic (de trecere?) în care se vor refugia copiii şi Izabella, călăuziţi de fata dracului, în momentul finalului apocaliptic.

Acest superb final apocaliptic – „o arșiță în toiul iernii” – este consemnat chiar de Teofil, ajuns pe munte (aflat în căutarea mamei copiilor): „Bufnițele ajunseseră deja, dezorientate, la el și câteva au apucat să se izbească de corpul lui, când a simțit în cele din urmă și căldura. Ar fi trebuit să îi placă. În exterior era deja ca în interior, corpul era una cu sufletul, aceeași uscăciune și dogoare care se apropia ca un val, ca un tsunami. Doar că nu era tsunami-ul mântuirii, era unul al iadului și-al damnării, și topea totul în drumul său. O arșiță. O arșiță în toiul iernii. Nu mai simțise nicicând așa ceva. Și spera ca nimeni după el să nu mai simtă”.

Puternic şi impecabil condus, romanul „Arşiţa” încheie o trilogie romanescă ce-l impune pe Cosmin Perţa drept unul dintre prozatorii de vârf ai tinerei generaţii. Alături de volumul de poezie „Cântec de leagăn pentru generaţia mea”, „Arşiţa” încheie, de asemenea – cred eu – o etapă (şi o revoltă) în scrisul lui Cosmin Perţa. Aştept să văd ce va urma.