Flash fiction stories – mai 2023: „În gară” de Nicu Stanciu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

În gară

Nicu Stanciu

Am terminat de mâncat mărul și priveam pe fereastră lumina și oamenii de pe peron. Deodată gara mi-a părut veche și un miros de plăcinte și lubeniță proaspătă a trecut prin compartiment ca suflul subtil al unei idei neterminate. Apoi a venit un damf de bere, apoi cafea, țigară, transpirație, apoi iar lubeniță și plăcinte.

O femeie tocmai intrase în câmpul vizual al ferestrei și pășea hotărât înainte. Haine negre, ciorapi negri – doliu?

Uneori privești totul, sau nici măcar nu privești, ci simți, fără să vezi detaliile. Creierul și sufletul au fiecare modul lor de a descifra imaginile, fără explicații ori atenție la detalii inutile. Poți să spui dacă un om e frumos doar privind felul cum se mișcă.

Era frumoasă, înțelesesem asta din prima clipă. Apoi a trecut brusc o locomotivă, cu tot cu vagoane, și i-a zburat părul și hainele. Conturul pulpelor, al feselor, al spatelui a devenit brusc foarte evident, ca și cum ar fi fost făcut dintr-o singură trăsătură de pensulă.

Mi s-a părut deodată că simt în nări mirosul ei. Parfum de trandafiri, miros metalic de la o balustradă pe care o măturase cu mâna, pe buze aromă de lipie cu brânză de vaci și vanilie. Poate și puțină mămăligă. Sau nu, doar lipie. Apoi miros de piele și păr spălat de curând. Apoi au început să se audă cuvintele.

„Da, mamă, da. Știu. Frate-meu e la spital, internat. Bine. Lasă că merg. Compot, da, de pere, am înțeles. Nu din ăla de ananas, că-l vomită. Da, mi-ai mai spus.”

„Și să ai grijă când treci calea ferată.”

„O să am, stai liniștită. Merg prin gară, așa că nu e pericol. Trec pe dedesubt.”

„Cu divorțul să nu te grăbești. Poate vă împăcați până la urmă iar. Știi cum e, schimbi un cal pe un măgar, poate chiar mai rău.”

„Bii-ne maa-mă, ești figură!” o pufnise râsul. „Poate un măgar e mai bun acum, cine știe? Mă ajută să car plasa cu cumpărături.”

„Da’ eu nu glumesc, să știi. Vorbesc serios. De când s-a dus taică-tu, stau așa, degeaba, toată ziua. Mă mai cheamă Coco pe la ea, dar merg rar, să știi.”

„Poate ar trebui să mergi mai des.”

„Poate, dar vorbește prea repede și cum nu aud tot, nu înțeleg și mă obosește.”

„Da, știu.”

„Mă tot gândesc, de ce a trebuit să moară taică-tu?”

„Dumnezeu știe…”

„Și tu acuma divorțezi…”

„În sfârșit.”

„O să fii singură ca mine. Da’ ești tânără, poate găsești altu’.”

„Trebuie să plec.”

„Să nu uiți plasa cu plăcinte. Am pus și o felie de lubeniță.”

„O iau, stai liniștită.”

„Ți-a plăcut lipia?”

„M-ai mai întrebat de două ori și ți-am zis că da.”

„Deci n-am pus prea mult zahăr?”

„Nu, e perfectă.”

„Bine atunci. Să mai vii. Să nu mă lași să aștept trei zile iar, ca data trecută.”

„Bine. Te pup. Să ai grijă când urci scările.”

„Da, am, te pup și eu, pa.”

„Mama nu înțelege. Nici măcar nu pot să-i explic că niciunul din noi nu e de vină. «Cum vine asta?! Cineva trebuie să fie de vină!» La ea trebuie musai să fie un vinovat. Și ăla e Mihai, normal. Însă dacă asculți versiunea lui, are și el perfectă dreptate. Amândoi avem dreptate. Numai că am obosit. Și nu e că nu ne-am iubit sau că nu ne iubim. Ne-am iubit, ne iubim. Dar se pare că nu e destul. Mai trebuia ceva, dar ce anume…!?”

„Au! Mă săgeată până-n călcâi, futu-i! Acum s-a dus la cap. Au, mama mă-sii de creier! «Și ce dacă nu mai poți face copii acum? Ai făcut deja doi.» Nu mai sunt de douăzeci de ani, nenea doctoru’! Acuma dacă poți să umbli pe drum și să nu te doară e destul. Se mai uită câte un student după tine, unul căruia abia i-a mijit mustața. Ca ăla de săptămâna trecută din autobuz. «Te-ai duce odată cu el, Sofico?» «Da, fată, m-aș duce, cum duci porcu’ la tăiat!» Cum naiba să te duci? Unde? Și ce să-i spui dacă te apucă durerea în timp ce…? Că ai un ovar paradit? Că te doare spatele, că ai o problemă cu vezica de la ultima naștere, că ai un genunchi distrus de la un accident de mașină, că pielea ta nu mai e la fel de elastică ca la nouășpe ani? Că, deși la exterior arăți de treișcinci, nu de câți ai, la interior te simți ca o babă? Îl dai gata cu atâta romantism! Ai noroc dacă nu-ți vede ridurile, de departe, că cine știe de aproape, dacă te mai vrea? Eu și studenții, ha-ha! Doar Ana crede că aș putea! Ce aiurită!

Omul are nevoie de spațiu și energie. Însă uneori e prea multă energie într-un spațiu limitat și atunci intervine tensiunea, apoi, în timp, uzura. Alteori e prea puțină energie și ești permanent în căutarea unei surse. Dar oare cum ar fi să poți fi tu propria sursă? Și atunci ai putea trăi singur? Însă la ce ți-ar folosi? Viața trebuie împărtășită. Sau nu? Bine, uite că am ajuns în gară.”

Deodată a întors privirea spre mine, o clipă, și parcă picioarele i-au încetinit puțin. Apoi trenul s-a pus în mișcare. Am țâșnit în picioare și am scos capul pe geam. Se oprise și mă privea.

Nicu Stanciu s-a născut în 1980, la Blaj, județul Alba, și este de profesie artist plastic și scriitor. A absolvit Universitatea de Artă și Design Cluj-Napoca în 2004. A început să scrie proză din 2010. A publicat romanul „Colecționarul”, disponibil pe Kobo și alte platforme online, și trei volume de poezie.