Nr. 208-209 Sticla de lampă

Carnete

Reach content for „Alexandru Vlad”, „carnete”, „ploile amare”



Literomania vă propune o nouă rubrică de recuperări, „Sticla de lampă”, dedicată lui Alexandru Vlad (1950-2015). Veți putea citi, în această rubrică, câteva articole ale scriitorului Alexandru Vlad apărute prin diverse publicații înainte de 1989, dar și după, articole strânse apoi într-un volumaș, acum greu de găsit, numit „Sticla de lampă” și apărut în 2002, la Editura Grinta.

*

Carnete

 

Am purtat aproape întotdeauna în buzunar un carnet, apendice al memoriei sau un fel de săculeț cu aforisme, și chiar dacă mi-a lipsit uneori carnetul de identitate, cel cu notițe criptice, numerotate, era întotdeauna la locul lui, în buzunar. De câteva ori am încercat să-mi atestez cu el identitatea (şi cu nimic nu m-aş fi legitimat mai deplin decât cu aceste roade timpurii ale minții mele, acele exerciții de acupunctură în căutarea ideii), dar agenții de circulație, milițienii de sector nu le-au luat niciodată în considerație ca atare.


Pentru carnetele mele jefuiam orice: propria inspirație, replicile prietenilor, scrisorile pe care le puneam în plic erau văduvite de cele mai bune fraze, tot ce nu avea conştiință de sine, tot ce nu mă putea acuza de plagiat, tot ce adjectivul sau adverbul puteau lua de la unul din cele cinci simțuri.


Aveau aceste carnete scoarțe de muşama, ca să fie rezistente şi flexibile, şi pagini cu pătrățele mărunte, în care cuvintele se înghesuiau stingherite şi lapidare. Verbum caro factum est. Cele mai multe lucruri trecute acolo s-au dovedit perisabile, pe măsură ce timpul înainta, îngrijitele mele notițe se dovedeau a fi truisme. O consecință a procesului de maturizare. Dar le descoperisem singur şi tot eu singur le invalidam – gândirea îşi căuta suplețea şi lăsa în urmă celule moarte, tribut inerent de leucocite.

Într-o cafenea, singur la masa umedă, în autobuz chinuindu-mă să scriu pe genunchi, oprindu-mă din mers pe stradă, trezindu-mă din somn şi aprinzând veioza – încredințam orice scăpărare carnetelor mărunte cu scoarțe colorate. Pierderea unuia era un dezastru: memoria în care n-avusesem încredere se răzbuna cu meschinărie și dădea un singur verdict  – „de nereconstituit!”, în mai vechea ei rivalitate cu carnetele mele. O luam de la început fără să-i dau prea mult credit; de altfel un medic celebru spunea că memoria se dezvoltă întotdeauna în detrimentul inteligenței.

Pentru carnetele mele jefuiam orice: propria inspirație, replicile prietenilor, scrisorile pe care le puneam în plic erau văduvite de cele mai bune fraze, tot ce nu avea conştiință de sine, tot ce nu mă putea acuza de plagiat, tot ce adjectivul sau adverbul puteau lua de la unul din cele cinci simțuri.

Amintirile din copilărie, în esența lor, au început la un moment dat să fie îngurgitate de carnetele multicolore, care urmau unul după altul ca nişte segmente de tenie. Tot ce avea capacitatea să-mi uimească simțurile sfârşea în carnețel, ca nişte fluturi într-un insectar de şcolar zelos. Și puțin crud.

Desigur, pe parcurs foloseam aceste note. Armam un text cu ele, şi pentru mine se detaşau multă vreme, nedizolvate total, împănând frazele precum stafidele într-un cozonac. În vremea aceasta carnetele jefuite, cu paginile tăiate cu stiloul pe diagonală, rămâneau tot mai sărace şi mai strepezite, se apela din ce în ce mai rar la ele, nu mai aveau ce da, şi până la urmă carnetul cel mai vechi era abandonat. Prozele se finalizau higienice și epurate, îmi seamănau tot mai puțin, în timp ce carnetele zăceau în teanc, jefuite şi uzate ca nişie fructe din anii trecuți. Bineînțeles, exista deja unul nou, intransigent ca un profesor tânăr, încercând să ridice mereu ştacheta. Puteam să-mi măsor vârsta în ele, niște cartele care dovedeau preocupările sau obsesiile mele o anumită perioadă. Existau în aceste carnete note pline de contradicții, nonsensuri, cuvinte care nu se află în dicționar, platitudini pe care n-aş fi îndrăznit să le notez în altă parte, indecențe şi tabùuri, toate acele libertăți pe care orice creator le jinduieşte de multe ori în pofida propriilor reticențe, a ,,victorianismului” ingenuu şi subconştient. Aici se găseau replici pe care personajele mele le vor învăța pe de rost, nuanțări pe care descrierile vor fi silite să le accepte, şi sintagme de nedescifrat, precum mostrele unui alchimist.

Desigur, mi se mai întâmplă şi azi să intru undeva şi să văd la o masă pe altcineva aplecat asupra unui carnețel minuscul, încercând crispat să noteze ceva cu maximă concizie. Atunci surâd şi trec discret mai departe, pentru că relațiile dintre om şi carnețelul său pot fi atât de strânse și inviolabile încât s-ar putea produce un adevărat cataclism dacă l-aş deranja.

 

Susține Literomania

Despre autor

Alexandru Vlad

Alexandru Vlad (31 iulie 1950, Suceag /Cluj - 15 martie 2015, Cluj-Napoca). Prozator, traducător. Facultatea de filologie a UBB Cluj (1974). Debut absolut în „Echinox”, 1973. Volume: „Aripa grifonului”, povestiri, 1980; „Drumul spre Polul Sud”, proză scurtă, 1985; „Frigul verii”, roman, 1985; „Fals tratat de convieţuire: trei tablouri din secuime şi un malaxor” (în colaborare cu Daniel Vighi, András Visky, într-o versiune concepută şi editată de Marius Lazăr), 2002; „Sticla de lampă”, 2002; „Viaţa mea în slujba statului”, povestiri, 2004; „Iarna, mai nepăsători ca vara”, 2005; „Curcubeul dublu”, Polirom, 2008; „Măsline aproape gratis” (proze asortate), 2010; „Ploile amare”, roman, 2011; „Cenuşă în buzunare”, 2014. Prezent în antologiile „Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt”, 1983; „Chef cu femei urâte”, 1997; „Generaţia 80 în proza scurtă”, 1998; „Competiţia continuă”, 1994; 1998. Traduceri din Joseph Conrad, W. H. Hudson, Raymond Chandler. Tradus în germană. Premiul USR pentru debut, 1980. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.