Avanpremieră Nr. 184

„Viitorul amintirilor” (fragment) de Italo Svevo

Reach content for Google search „Italo Svevo” „Viitorul amintirilor”



A apărut la Editura Humanitas Fiction, în Colecția „Raftul Denisei”, volumul de povestiri „Viitorul amintirilor” de Italo Svevo (traducere, repere biobibliografice, postfață şi note de Mihai Banciu).

Important prozator italian al secolului XX, Italo Svevo a avut o lungă prietenie cu James Joyce, fiind de notorietate faptul că i-a inspirat personajul Leopold Bloom din „Ulise”. Cele mai multe traduse pentru prima dată în limba română, povestirile cuprinse în volumul de față oferă o privire caleidoscopică asupra obsesiilor lumii europene în urmă cu o sută de ani. Surprinzător sau nu, ele coincid în mare parte cu cele ale omului contemporan. Povestirea care dă titlul acestei selecții ilustrează o temă ce amprentează întreaga operă a lui Italo Svevo, și anume în ce fel „acțiunea memoriei se poate mișca în timp asemenea evenimentelor înseși“.

Preocuparea pentru evoluțiile din tehnică și medicină, fenomenul îmbătrânirii pus în relație cu suferința și moartea, atât din perspectivă individuală, cât și socială, literatura ca vehicul al supraviețuirii, memoria și visul, spațiul și timpul în geografia personală, erosul și, nu în ultimul rând, exploatarea unor elemente camuflate de autobiografie situează proza scurtă sveviană la nivelul marilor sale romane.


„Nu putem face abstracție, iar aceasta cu referire la toate operele lui Svevo, de ceea ce constituie însăși calitatea lui esențială: pasiunea pentru adevărul uman, dorința lui continuă de a sonda, dincolo de aparențele fenomenale ale ființei, în acea zonă subterană și întunecată a conștiinței în care oscilează și se tulbură evidențele cele mai consacrate.“
Eugenio Montale

„Povestirile ocupă o parte semnificativă în economia operei lui Svevo, constituind aproximativ o treime din creația acestuia, dacă ar fi să ne referim numai la proza propriu-zisă. Ele au reprezentat o constantă în activitatea sa literară, fiind vorba de texte scrise pe parcursul unui arc de timp de circa patru decenii, între ultima parte a secolului al XIX-lea și anul dispariției autorului. Deși, ca și în cazul altor importanți scriitori italieni (Luigi Pirandello ori Giovanni Papini), povestirile sunt considerate drept «opere minore», la Svevo se poate vorbi cu mai multă îndreptățire despre caracterul unitar al întregului corpus al operei. Fapt datorat atât parcursului asemănător cu al romanelor pe care povestirile îl urmează (prin critica stringentă a convențiilor și a modelelor sociale), cât și structurii intrinseci a acestora (asemănătoare uneori cu cea a capitolelor din «Conștiința lui Zeno», și acestea veritabile povestiri de mari dimensiuni) sau, uneori, migrației temelor și personajelor dintr-o proză într-alta.“

 Mihai Banciu

Italo Svevo
Deochiul
   (fragment)

 

Atunci când au între zece și cincisprezece ani, mulți copii visează o carieră importantă, chiar precum cea a lui Napoleon. Prin urmare nu era ciudat că, la doisprezece ani, Vincenzo Albagi se gândea că, dacă Napoleon fusese proclamat împărat la treizeci de ani, el ar fi putut ajunge împărat chiar și cu câțiva ani mai devreme. În schimb era ciudat faptul că acel moment de vis și l‑a amintit toată viața. Nimeni nu l‑a bănuit, fiindcă el nu era altceva decât un băiat bun, nu era prost, care își făcea foarte scrupulos datoria de elev la liceu și la gimnaziu. Era mândria profesorilor pentru inteligența, precum și (ah! ce privire ascuțită mai au profesorii!) pentru modestia lui. Acasă accepta mărunta viață modestă de provincie care‑i era impusă și îndura zâmbind și căinând orgoliul tatălui său, care se considera Napoleonul comercianților de vin din Italia. Bătrânul Gerardo, care în tinerețe lucrase pământul cu propriile mâini, era un om mulțumit de sine și binevoitor. La un moment dat înțelesese că era mai bine să cumperi și să vinzi pro­dusul altuia decât să‑l aștepți pe al tău. Fusese un mare efort al micii sale minți, iar odată ce a reușit, Gerardo a dus‑o bine fizic și foarte bine moral. Nevastă‑sa, când a văzut că i‑a luat servitoare, două sau trei rochii pe an și o masă bogată, l‑a adorat și‑l admira. Gerardo le făcea bine multora și nu cerea nici măcar recunoștință. Mergea pe stradă puțin cam prea țanțoș, însă mulți îl iubeau și puțini se simțeau lezați de orgoliul său blând de negustor de vinuri norocos. În lumea asta era loc pentru multe alte orgolii la fel de legitime! Deseori Gerardo, cu un gest de sinceră admirație, recunoștea meritele altora. Îi spunea lustragiului care stătea în fața casei lui: „Tu ești cel mai bun lustragiu din lume!“ Bucătăresei: „Nimeni nu știe să pregătească bacalà[1] pané ca tine!“ Soției: „Eu știu să fac bani, tu știi să‑i chivernisești!“ Așa că mulți erau mulțumiți de fericirea aceea a lui Gerardo.

În schimb, Vincenzo era preocupat de contemplarea măreției sale viitoare. Taică‑său avusese o singură idee bună, însă el le datora tatălui și ideii aceleia fericirea propriei vieți. Dacă tatăl lui n‑ar fi avut acea idee, Vincenzo ar fi atârnat de multă vreme de coarnele plugului alături de alți măgari. Dar pe el îl deranja acel mic orgoliu care i se părea ciudat, excesiv. Taică‑său vorbea prea des despre încrederea pe care i‑o arătau alți negustori ori consumatori de vin. „Când trece prin mâinile mele, vinului îi sporesc savoarea și valoarea.“ Dar prin mâinile curate ale lui Vincenzo nu trecea nimic, iar prin mintea sa, doar propria imagine preschimbată în cea a unui mare și demn de admirație conducător. Acum, pe când Vincenzo nu avea decât un zâmbet distrat și obosit înain­tea orgoliului tatălui său, bătrânul în schimb se bucura de orgoliul fiului la fel de legitim precum cel al unui bun lustragiu: Vincenzo era un elev silitor. Trecea triumfător dintr‑o clasă într‑alta. „Eu fac bani – spunea bătrânul cel cumsecade –, iar tu vei face cu siguranță altceva.“

 

Necazurile au început atunci când Vincenzo a părăsit școala. Mai întâi a vrut să intre într‑o academie militară. Era drumul cel mai scurt ca să‑l răstoarne pe rege de pe tron și să se așeze în locul lui. Curios ce departe era regele și de la academia militară! Vincenzo avea de‑a face cu locotenenți și sublocotenenți care în ge­neral l‑au îndrăgit și l‑au stimat așa cum făcuseră profesorii din liceu. Apoi, într‑o bună zi, Vincenzo și‑a pierdut răbdarea. Lupta pentru viață era inevitabilă. Nu mai era vorba de a învăța, ci tre­buia să răzbești rapid. Într‑o bună zi l‑a ofensat în modul cel mai grosolan pe un locotenent. A fost închis, amenințat cu cele mai grele pedepse și a fost fericit când – cu ajutorul tatălui, care, ca un cârciumar șmecher ce era, l‑a declarat nebun începând din adolescență – s‑a pomenit bine-mersi acasă și fără uniforma militară.

Timp de câteva luni, Vincenzo a continuat chiar să facă pe nebunul. Cei doi soţi se temeau că autoritățile militare îi supravegheau pentru a relua procesul împotriva lui Vincenzo dacă acesta s‑ar fi dovedit mai puțin nebun. Și așa cum Vincenzo își amintea de primul său vis în care se simțise chemat să devină un Napoleon, tot astfel și‑a amintit de împrejurarea aproape imbecilă prin care acceptase să pară cât mai tont posibil. Își spunea: „Ce‑ntâmplare! Să fii hărăzit să fii acela și să trebuiască să te prefaci că ești ăsta!“

Reach content for Google search „Italo Svevo” „Humanitas Fiction”

Celui care cunoaște firea omenească nu i se va părea defel ciudat că, odată scurși cei doi ani la școala militară, încheiați cu acel șut care l‑a expediat din nou acasă, Vincenzo n‑a făcut nici o tentativă serioasă de a dobândi râvnita poziție a unui Napoleon. A rămas la casa lui după un scurt sejur într‑o universitate, unde s‑a convins că studiile nu erau pentru el. Era de‑acum bătrân în comparaţie cu colegii săi. Disprețul pe care îl simțea pentru toți oamenii devenea uriaș față de cei care erau mai tineri decât el și‑i repugna să trăiască ca egal alături de indivizi ce evident ar fi trebuit să‑i fie subordonați. S‑a întors acasă, iar bătrânul tată, care nu‑și dorea ceva mai bun decât să‑l țină lângă el, l‑a primit cu brațele deschise. „Te voi învăța negoțul meu cu vinuri, care, pus pe roate cum este, n‑o să‑ți dea de furcă.“ Din fericire, de data aceea, Vincenzo n‑a ținut ranchiuna pe care o strângea în el, ci s‑a descărcat. Nu voia să fugă de greutăți, ba chiar le căuta. Le căuta chiar pe cele mari, muncile eroice, însă pentru un om care studiase cum o făcuse el și care era el, negoțul cu vinuri era nepotrivit.

Apoi a avut parte de o mare, lungă perioadă de liniște întrucât Gerardo era un tip care se lăsa ușor convins și‑apoi, ca om practic, nu admitea alte bătăi de cap în afara celor pe care i le dădea vinul său.

În timpul acela Vincenzo a citit mult. Cărți peste cărți. Dedi­cându‑se lecturii, mulți oameni devin erudiți, pe alții îi fortifică; în schimb Vincenzo găsea în lectură motive de pizmă. A citit mai multe istorii despre Consulat și despre Imperiu, rămânând surprins cum de un asemenea mare om putuse să comită atâtea gre­șeli. Citea și ziarele, iar fiecare număr îi confirma în sinea lui convingerea că toți oamenii de care se vorbea în ele erau nevrednici ori slabi.

Vincenzo se preocupa de propria înfățișare; purta niște mustăți mari și negre de care avea multă grijă, și în general nimic nu‑l deosebea de un om obișnuit, de cel mai obișnuit dintre oameni, în afara unui anume aer fatal al său care i s‑a lipit ca o mască pe figură. Cert este că, atunci când alții se entuziasmau, el se retrăgea imediat lezat în amorul propriu. Atunci făcea un gest curios. Își punea mâna la gură ca pentru a ascunde un căscat, iar privirile îi deveneau amenințătoare. Pleoapele i se contractau ca pentru a‑i acoperi ochii ce rămâneau însă deschiși atât cât să lase să intre imaginile și să iasă o mică flacără galbenă în direcția corpurilor ce produseseră imaginea aceea. Ajunsese într‑o fază când avea deseori motiv să caște. A privit cu un căscat să‑și rupă fălcile după primele avioane cărora le reproșa slaba stabilitate. Observație foarte corectă căreia‑i urma imediat în marele său spirit speranța că el avea să descopere mijlocul de a le face mai sigure. Dirijabilele l‑au istovit făcându‑l să doarmă în picioare, dar l‑au determinat să‑și mijească într‑atât ochii încât prin fanta lăsată de pleoape nu se vedea decât albul acoperit de obișnuita lumină galbenă. Apoi a venit Premiul Nobel, care lui nu i s‑a dat niciodată. Și, în general, epoca noastră i se părea ipocrită prin felul său de a nu pretinde altceva decât mari conducători, iar în realitate evitându‑i și sufocându‑i.

Cu toate acestea, în micul anturaj al urbei natale, Vincenzo era un om norocos și ca atare invidiat. Toți îi spuneau că era norocos, însă el nu credea și se simțea plin de ostilitate întrucât i se părea că‑i vorbeau astfel pentru a‑l face să creadă că are mai mult decât merită. El avea toți banii pe care îi putea dori; părinții nu pretindeau nimic altceva decât să i‑i dea. Nu‑i păsa. O tinerică frumoasă și bogată a rămas fermecată de ochii lui negri în care sclipeau reflexe galbene, iar el a consimțit s‑o facă a lui. Nu‑i păsa cine știe ce de dragoste, dar se simțea totuși bine să aibă lângă el o persoană atât de rezonabilă încât să‑l adore. Avea tot timpul absolut liber de obligații încât putea să‑l umple cu visurile sale de împărat. Însă i se părea că lucrul acesta i se cuvine.

Maică‑sa, care aștepta și ea răbdătoare ca dintr‑o asemenea larvă să iasă animalul folositor ce se cuvenea, l‑a îndemnat să participe la viața politică locală. Mediul era limitat, însă puteai spera să ajungi într‑un cadru ceva mai mare, respectiv la Roma… iar de acolo… Și visurile se însuflețeau de la acea inten­ție de a face primul pas. Și a făcut acest prim pas cu atitudini arogante și disprețuitoare față de administrația locală. A fost întrerupt de o palmă peste cap. Dar ce palmă! O mână mare și puternică aproape că‑i cuprinsese o parte a capului său atât de spilcuit și căzuse cu o asemenea violență, încât gâtul îi cedase și n‑a fost de‑ajuns ca să atenueze lovitura. Până și picioarele i‑au cedat și tot n‑a fost destul, astfel că Vincenzo a sfârșit efectiv cu nasul în țărână. Și l‑a ridicat imediat și și‑a privit adversarul. Nu înțelegea nimic în afară de faptul că i se făcuse o uriașă nedreptate. Barbarul acela, care nu era decât un vierme în comparație cu el, îndrăznise atât de mult! L‑a privit numai aparent neînarmat întru­cât ura sa se concentra în flacăra galbenă ce‑i țâșnea din priviri. Așa s‑a născut deochiul său. A contribuit la asta voința lui de animal doborât, dorința sa de răzbunare pe măsura prejudiciului enorm ce‑i fusese adus: o nouă întârziere în ascensiunea lui. S‑a ridicat iarăși, însă celălalt a fost cel care l‑a lovit primul! Lui Vincenzo i s‑a părut o ironie a sorții și a privit, a privit! Obrazul i se umflase, iar un ochi care i se făcuse mic se încăpățâna să nu se închidă.

Înainte să se ajungă la duel, adversarul său s‑a îmbolnăvit de la înțepătura unei insecte, și la câteva zile după aceea a murit.

Pe drept cuvânt, Vincenzo nu avea nici cea mai vagă idee că l‑ar fi omorât el. Știa să se prefacă fără prea mare greutate că‑i pare rău. Vincenzo nu era un om rău, iar pentru crearea acelui deochi al său, ale cărui premise fuseseră reprezentate de destinul său de ambițios fără vlagă, era mai degrabă nevoie de voința, de ostilitatea sa. Dar această ostilitate se manifestă la toți cei care încasează o palmă, numai că în cazul celorlalți ea se manifestă prin tot atâtea palme și pumni. Însă bietului Vincenzo i‑a făurit unica armă pe care el știa s‑o mânuiască. O armă care trebuia să‑i rănească pe mulți, și chiar pe el însuși.

Puțin după aceea s‑a căsătorit cu fata care îl iubea. Lui i s‑a părut că se sacrifică în calitatea sa de fiu ascultător ca să le facă plăcere tatălui, mamei și chiar tinerei care‑l dorea. Da, dacă nu iubești, căsătoria nu mai reprezintă acea piedică pentru alte fapte însemnate, cum se crede în general.

În primele luni de căsătorie a început să bănuiască ce forță infernală sălășluia în privirea lui. Se plimba singur pe câmpurile situate puțin în afara orășelului în care se considera exilat. Voia să fie singur spre a se regăsi pe sine. Afecțiunea tinerei soții îl plic­tisea. Avea nevoie să fie singur. În buzunar ținea ultimul volum al lui Thiers[2], din care lui Vincenzo îi plăcea să citească cum Titanul acumulase greșeli după greșeli care acum îl nimiceau. Titan orb! Văzuse funcționând un model de cale ferată și nu pricepuse ce folos ar fi putut să tragă din el ca să domine lumea!

În acel moment a văzut ieșind din orășel, într‑o hărmălaie teribilă, o mare mulțime de oameni entuziaști. Bărbații își scoseseră pălăriile și le agitau, salutând ceva aflat deasupra lor; femeile fluturau batiste. Vincenzo a privit și el în sus. La câteva sute de metri înălțime plutea împotriva vântului un dirijabil. În soarele după‑amiezii strălucea ca un enorm fus de metal. Păcănitul regulat al motorului său umplea văzduhul. Era evidența însăși a unei mari victorii, iar Vincenzo privea, privea, și se gândea la imperfecțiunile mașinăriei aceleia, în primul rând văzând pericolul acelei enorme cantități de gaz inflamabil care‑l ținea în aer. Mulțimea aplauda, iar sus s‑au văzut câteva chipuri minuscule aplecându‑se afară din nacelă și răspunzând saluturilor ce le veneau dinspre câmpii și chiar de pe dealurile mai îndepărtate. „Se cred învingători!“ s‑a gândit Vincenzo strâmbând dezgustat din nas. În acel moment și‑a dat seama că din ochii săi plecase ceva ce putea semăna cu o săgeată care părăsește arcul întins. A simțit limpede această desprindere. Și‑a trecut mâinile peste ochi pentru a‑i proteja; i se păruse că organul văzului îi fusese rănit de obiecte venite din exterior. Curând n‑a mai putut să aibă îndoieli. Acolo sus și în corespondență imediată cu senzația pe care‑o încercase s‑a produs un fenomen important în alt fel. O vâlvătaie enormă a învăluit trabucul zburător și nacela de sub el. Apoi, puțin mai târziu, s‑au auzit explozia înspăimântătoare și urletele mulțimii terorizate. În aer n‑a rămas decât o formă de nebuloasă care continua să urce; spre pământ cobora vertiginos nacela care imediat s‑a văzut crescând în dimensiuni, plină cum era cu motorul și cu aeronauții, iar când aceasta a atins pământul s‑a auzit bubuitura. Primul impuls al lui Vincenzo l‑ar fi dus la locul dezas­trului, pe care el nu îl dorise; dar s‑a oprit fiindcă știa că‑l provocase și se temea că cineva ar fi ghicit realitatea conștiinței sale. A alergat la nevastă‑sa, care, fiind aproape să nască, rămăsese acasă. I‑a spus despre spectacolul înspăimântător la care asistase, dar, tot povestind, s‑a întrerupt adesea, năuc, schimbându‑se la față. Agitația care‑i oprea cuvintele în gât nu se datora – cum credea soția – regretului pentru sărmanele victime; el se vedea pe sine foarte rău și perfid. La început încercase să‑i dea soției o idee despre admirația sa față de minunea aceea. Însă imediat limba lui, mai sinceră decât intențiile, a vorbit despre imperfecțiunile acelei maşini. În pofida dezastrului care se întâmplase și al regretului sincer pe care‑l încerca pentru bietele victime, descriind magnifica victorie umană simțea renăscând întreaga‑i ostilitate și înțelegea că, dacă dezastrul n‑ar fi fost de‑acum împlinit, privirea i s‑ar fi declanșat din nou. A sfârșit, nemaiputând să suporte viziunea atât de exactă a propriei ticăloșii, întrerupându-şi povestirea și aruncându-se în hohot pe pat, apăsându‑și ochii săi înspăimântători cu mâinile. Înduioșată de o atare nobilă durere, soția sa l‑a ocrotit cu dragoste. După care a negat totul față de sine și apoi a uitat cu ușurință. Fusese o închipuire de‑a sa. Dac‑ar fi vrut să fie crezută de alții, n‑ar fi reușit. De ce trebuia să creadă el? El care știa că a fost întotdeauna atât de bun, ca un bărbat superior cum realmente era? A alungat visul cel urât și a reînceput să se închipuie purtat spre tronul care îl aștepta, iar atunci când vorbea despre dezastrul la care asistase găsea cele mai alese cuvinte de regret. Evita însă să spună că prevăzuse nenorocirea având în vedere imperfecțiunea mașinii, iar odată, când s‑a vorbit despre lucrul acesta în prezența soției și ea, spre a dovedi cât de mult îl admiră, a dorit să le spună tuturor că el înțelesese faptul că o mașină făcută în acest fel nu putea să reziste, a negat și a luat totul în râs. De‑acum toți știau că în lume erau multe dirijabile care zburau în siguranță. Problema pentru niște mașini atât de delicate era să stea departe de influențele ostile.

Însă câteva săptămâni mai târziu, privirea lui Vincenzo s‑a declanșat din nou, nimerind persoana pe care crezuse că o iubește cel mai mult pe lume. Mama sa era o femeie ambițioasă și‑ar fi dorit să-l împingă din nou către competițiile locale. Țara era întoarsă pe dos din pricina apropiatelor alegeri politice, iar ea ar fi vrut ca el să cedeze dorinței diferiților prieteni și să candideze. Vincenzo nici nu voia să audă, iar pentru încrederea pe care o avea în dragostea mamei a lăsat‑o să creadă că el se socotea mult prea sus pentru a catadicsi să lupte într‑un asemenea mediu mizerabil. Evident, la început ea a crezut că lucrurile stăteau chiar așa și ani la rând așteptase să‑l vadă pe micul ei leu năpustindu‑se să cucerească lumea. Apoi înțelesese că lumea era mult prea mare pentru el, iar când văzuse cum la prima confruntare Vincenzo se retrăsese în carapacea lui de laș pentru a‑și continua fericita‑i trândăveală, părerea sa despre el a fost formată. Și s‑a pornit să vorbească de acest lucru cu bărbatul ei care, ocupat cum era, n‑avea timp să se preocupe și de ceea ce se întâmpla în jurul său: „Știe atâtea că n‑are chef să facă nimic; ce‑o să se aleagă de el?“ Apoi a vorbit cu nora: „De ce îi permiți bărbatului tău să‑și petreacă zilele fără să facă nimic? Nu vezi că începi s‑aduci pe lume copii, iar lui nici nu‑i pasă?“ Gerardo nu prea luase seama la vorbele nevestei și se întorsese în pat pe cealaltă parte, punându‑se pe sforăit. În schimb soția cea iubitoare s‑a revoltat: Vincenzo era un om care medita și studia și n‑avea nevoie de cineva care să‑l biciuiască pentru a‑l face să muncească. La bani se gândise destul tatăl său și ar fi fost o aroganță trufașă să vrea să mai adune alții. Acum Vincenzo medita și studia.

Mama, care își dedicase întreaga viață acelui copil, s‑a simțit rănită să afle pe cineva care voia să‑l apere de ea și a devenit extrem de furioasă. Ghinionul a fost că tocmai atunci a picat Vincenzo, fapt care a stârnit‑o și mai mult pe bătrâna doamnă care se afla în fața odioasei coaliții a fiului și norei. Și atunci a dat glas celor mai rele considerații despre fiu. Voia să rănească și putea s‑o facă foarte ușor, întrucât era singura căreia Vincenzo îi dezvăluise încă din copilărie dorința sa cea mai tainică: „Continuă, continuă să studiezi viața lui Napoleon. În felul acesta, când vei nimeri peste unul care să‑i semene, vei putea obține de la el permisiunea să-i legi șireturile“. Înfuriată, ea își manifesta cel mai profund dispreț față de infatuatul pe care îl cunoștea atât de bine și pe care în alte momente, deși știa cum e făcut, ar fi știut să‑l scuze și să‑l îmbărbăteze.

Vincenzo simțea că se sufocă de consternare și de furie. Nimeni nu îndrăznise vreodată să‑i vorbească în felul acesta. Și încă în prezența soției sale. Și‑a căutat cuvintele, însă nu le‑a găsit. Cum să le găsească? El nu putea nicidecum declara că se simte în stare să semene cu Napoleon! Chiar inerția sa îl împiedicase întotdeauna să se laude! Ambiția lui morbidă răsufla prin câte‑o fisură, prin ochii mici, dar nu prin gura mare! A nega propria ambiție în fața celei căreia i‑o destăinuise el însuși de‑atâtea ori în șoaptă, într‑o odăiță din casa părintească unde înainte de‑a se culca visaseră împreună, era un lucru imposibil. De aceea și numai de aceea în corpul în întregime inert s‑a aprins privirea.

Mama a plecat, iar cei doi soți odată rămași singuri au plâns împreună, ea încântată de a fi aflat în sfârșit secretul lui: „A! Ghicisem demult! Tu te gândești la ceva măreț!“ El, încântat că de cum pierduse încrederea mamei o găsise pe a celei care voia să o înlocuiască, s‑a liniștit pe dată.

Simțise cum i se declanșase privirea, însă nu mai credea în ea. Și apoi maică‑sa plecase țanțoșă și furioasă, sănătoasă tun, nu ca dirijabilul care imediat după ce-l ţintuise cu privirea se prăbușise. El nu se gândea că trupul omenesc e făcut altfel și nu conține un gaz infla­mabil. În el săgeata provoacă o ușoară crăpătură și prin ea este atacat marele și complexul organism. Este nevoie de un anumit timp pentru a obține distrugerea. „Am să‑i cer scuze mamei“, s‑a gândit Vincenzo, pe care mângâierile soției îl făcuseră din nou bun.

N‑a mai putut vorbi niciodată cu ea. Câteva ore mai târziu bătrâna a fost găsită leșinată pe jos. Când a revăzut‑o Vincenzo o puseseră de‑acum în pat; întinsă pe spate, nemișcată, părea cuprinsă de un somn greu, cu o respirație regulată, dar zgomotoasă. Tatăl i‑a povestit că o văzuse la întoarcerea din vizita de la nora sa. I se păruse că se simțea bine. Când se întorsese o găsise zăcând pe covor, exact așa cum zăcea acum în pat și cu aceeași respirație puternică și regulată. Doar capul îi atârna mai rău, puțin aplecat spre umăr. „Să fi luat vreun somnifer?“ întreba bătrânul neliniștit. Imediat Vincenzo – mai cultivat – a intuit adevărul, amintindu‑și brusc și de privirea lui ucigătoare. Nu a vrut s‑o admită! Maică‑sa trebuie că era beată. Oare nu dovedea acest lucru somnul acela liniștit, ca de plumb? A fost ipocrit cu el și cu ceilalți. Și l‑a întrebat pe taică‑său dacă avea cunoștință că bătrâna doamnă cam trăgea la măsea, iar când tatăl i‑a răspuns că ea fusese dintotdeauna sobrietatea personificată, Vincenzo n-a putut să‑și abandoneze ideea: „Cu atât mai mult și‑a făcut efectul băutura pe care probabil a dat‑o pe gât“.

Însă doctorul care a venit puțin după aceea i‑a spulberat orice îndoială: era vorba de paralizie. Vincenzo tot n‑a vrut să creadă: paralizie? Cu somnul acela cu respirația regulată, cu aspectul acela… care era aproape cel de toate zilele al maică‑sii. Și a râs, a râs cu un râs strident, voit. Doctorul, care era tânăr, nu s‑a simțit jignit. Înțelegea că se află în fața unei mari dureri și a fost blând. Și a întărit diagnosticul, însă a adăugat imediat că era o boală de care adesea te puteai vindeca datorită unei resorbții lente, deosebit de lente. Timpul vindeca multe lucruri; trebuia numai să ai timp. Și a plecat cu această frază sibilinică ce trebuia să‑l exonereze de responsabilitatea pe care și‑o asuma prin promisiunea aceea de vindecare.

[1]. Pește, de obicei merluciu, sărat și uscat.

[2]. Adolphe Thiers (1797–1877), om politic, istoric și scriitor francez. Între anii 1840–1862 a alcătuit Historire du Consulat et de l’Empire, lucrare în douăzeci de volume.

Fragment din volumul „Viitorul amintirilor” de Italo Svevo, Traducere, repere biobibliografice, postfață şi note de Mihai Banciu, Colecţia „Raftul Denisei”, colecţie coordonată de Denisa Comănescu, Humanitas Fiction, 2020

 

Reach content for Google search „Italo Svevo”

Italo SVEVO (1861–1928), pseudonim adoptat definitiv în anul 1892 de Ettore Schmitz, se naște în orașul Trieste într-o familie numeroasă, cu origini germane, evreiești și italiene. Instruit pentru o carieră comercială, își urmărește cu asiduitate visul de a scrie, publicând chiar în regie proprie. Două întâlniri sunt definitorii pentru destinul lui Svevo, personal și literar: cea cu verișoara sa Livia Veneziani, cu care se va căsători în pofida reticenței viitorilor socri, și cea cu James Joyce, din 1906, de la care ia lecții de limba engleză la Trieste. Joyce va deveni un mare admirator al operei sveviene, lui datorându-i-se în primul rând audiența europeană a romanului „Conștiința lui Zeno”. Relația de prietenie dintre cei doi scriitori a durat până la moartea lui Svevo în 1928, în urma unui acccident. Svevo a fost principalul inspirator al personajului Leopold Bloom din „Ulise”, iar Anna Livia Plurabella nu a fost nici ea străină de Livia Veneziani. Conferința lui Svevo despre James Joyce din martie 1927 constituie o cale de acces originală în labirintul universului joycean. Astăzi, Italo Svevo este considerat unul dintre cei mai importanți prozatori italieni, precursor al lui Joyce și al lui Proust prin tehnicile narative experimentate de el și impuse de modernism. Dacă opera sa romanescă e cunoscută cititorului român – „O viață” (1892), „Senilitate” (1898) și marele roman comic „Conștiința lui Zeno” (1923) –, proza sa scurtă a beneficiat până acum de destul de puțină atenție, lectura ei fiind însă indispensabilă justei aprecieri a scriitorului italian. „Viitorul amintirilor” (Humanitas Fiction, 2020) reunește nouăsprezece povestiri, dintre care cincisprezece sunt la prima apariție în limba română.

Sumar Literomania nr. 184

 

Susține Literomania

Despre autor

Literomania

Platformă literară independentă.

Scrie un comentariu

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.