Lerocrație (II)

Ceea ce i se întâmpla acum lui Dan însă, nu era deloc himeric.

Întâlnirea cu Cornilă în sala de ședințe n-a avut nimic special. Cei doi au discutat chestiunile curente aflate pe ordinea de zi. Dan ajunsese în urma celuilalt și intrarea și-a făcut-o în nota obișnuită. Doar că la sfârșit, pășind în micul separeu unde se afla chiuveta, zări într-un colțișor ferit telefonul mobil al lui Cornilă, așezat în așa fel încât să poată înregistra video și audio întâlnirea. Acesta mizase probabil pe o reacție verbală violentă a lui Dan și astfel să transmită mai departe, unde trebuia, bineînțeles, înregistrarea.

Un timp, Dan n-a spus nimănui nimic în legătură cu episodul. Până la urmă, gândi, se spărsese buboiul și gestul putea fi considerat ca făcând parte din logica confruntării. Deși nu era un amănunt oarecare, la câte nu recurge omul atunci când se vede angajat în dispute cu potențial pe muchie? Categoric, Cornilă nu se putea mulțumi cu firmiturile nefiscalizate de care avea parte la fiecare reprezentație săptămânală din aulă. Prefera combinațiile cu miză mare, putând profita de ele în rând cu partenerii aleși pe criterii de solvabilitate și putere. „Ce contează, se încrâncena Dan să urle în mintea sa, că a vrut să-mi facă una ca asta? E un rahat mai mic decât deposedarea pe care mi-a administrat-o cu mijloace cotite.” Nici măcar n-avea siguranța că telefonul fusese pus cu intenția de a înregistra ceva. „Apoi, de ce să bănuiesc o ticăloșie când nu am proba ei? Poate că telefonul era pus așa din întâmplare și probabil poziția lui nu mi-ar fi sărit în ochi dacă n-ar fi fost furia pe care mi-a produs-o omul, învârtind, după bunul lui plac, actele instituției. Când cineva îți produce supărare, cel mai neutru gest al lui poate căpăta nuanțe întunecate.”

Uitase cu totul de chestia cu telefonul, când Sergiu, cu prilejul unei întâlniri fortuite, prinse a-și descărca sufletul de obida pe care o manifesta aproape involuntar de la o vreme.

După salutul inițial, Dan a trecut direct la colocviale:

– Am auzit că v-ați distrat bine pe baltă, Sergiule. Captură, captură, păpică, păpică, băuturică, băuturică, ce mai, felurimi de garniseli numai bune pentru reușita asta de feciorească bătrânească.

– Da, a fost fain.

– Păi cum? Ai văzut ce spunea Anda, că bărbatul trebuie să fie bărbat, că demnitatea lui nu trebuie umbrită la chefuri de soață, că trebuie să-l lase dacă e cazul, să se matolească dar nu excesiv. Ba, că trebuie să-l lase să mai iasă și singur, adică numai cu băieții, nu să facă așa ca cum face cumnată-sa, Dodo, care își iese din minți dacă Nușu îndrăznește numai să pomenească de așa ceva.

– Îhî.

– Am văzut toate postările. V-ați cam dat în stambă. Sunt unele scene nu prea onorante. Ce naiba mă, parcă ați căutat cele mai compromițătoare scălâmbăieli!

– Erau și altele mult mai reușite dar au fost șterse. Au rămas numai cele pe care probabil le-ai văzut și tu.

– Păi de ce nu le-ați păstrat pe celelalte?

– Dacă așa a vrut măria sa, Cornilă!

– A fost și el?

– Da. De fapt, s-a autoproclamat organizatorul ieșirii. Nu apare în poze pentru că el le-a făcut. Celelalte, făcute de noi, n-au mai contat. Nu prea i-a mai ars nimănui să le distribuie după ce ale lui Cornilă au apărut pe telefonul șefului.

– Ce-are a face? Doar v-ați luat liber cu toții.

– Liberele astea nu au fost de bun augur. Unii nici n-au mai făcut cerere. Vorbesc de Marcel și de alți doi care abia reveniseră din concediu. Știi cum e George când i se pune pata! Ăia doi s-au fofilat cumva, dar pe Marcel l-a cam luat în pleasnă. Ce să-i faci dacă e secretar? Zi de zi stă în fața șefului și dacă ăla are toane, primul venit, Marcel, e primul servit. Adică primul plesnit.

– Nu cred că e chiar așa. Niciodată, de câte ori am trecut pe la cancelarie, n-am sesizat vreo răceală între ei. Dimpotrivă, se simte și se vede convergența dintre tonul unuia și oferta celuilalt.

– Nu tonul sau eschiva au fost agenții tulburării. Marcel, pe lângă faptul că își dă silința ca lucrurile să iasă bine, n-ar accepta niciodată, cu firea lui, vreo jignire din partea cuiva, indiferent cine ar fi ăla. Reproșul lui George a atins culmea când a folosit expresia „o duceți din chef în chef.” A spus-o mai degrabă apăsat și gutural decât răstit. Se vedea că are o nemulțumire mai mare decât prăpădita asta de evadare a noastră în natură, fără știrea lui. Problema era în altă parte. Cornilă a știut unde să apese ca să-l pună pe Marcel în dificultate. În toate pozele, Marcel apare într-o lumină atât de nonșalantă, de parcă nimic din lumea asta n-ar conta pentru el.

– Și cum ar trebuit să fie? Încruntat? Îngândurat? Cum poți fi altfel decât degajat la o câmpenească?

– Tu nu înțelegi că am ieșit cu toții fără să anunțăm…?

– Și ce, era pentru prima oară?

– …fără să anunțăm, într-un moment atât de inoportun?

– Adică?

– Adică în plină frustrare a Arhonului și a acoluților lui, chipurile, în urma eșecului la plebiscitul pentru predania și originea de neam. În corul ăstuia aclamă și George, cu toate că pentru el vânzoleala asta nu prețuiește doi bani. Ce sfidare mai mare vrei? Stresoiu, când a văzut că nu e cvorum și că toată campania, cu eforturile și fondurile irosite, se duce dracului, a îndemnat la defilare, ca să-i scoatem pe oameni din case și să vină la vot, cu toate că se apropia seara. În loc de asta, trupa o ducea bine pe malul heleșteului iar maestru de ceremonii, așa cum se vedea în postările lui Cornilă, era Marcel. Stresoiu îl suna din oră în oră pe George, care, la rândul lui, încerca să dea apeluri mai departe, fiecăruia direct sau prin Marcel. Numai că ce să vezi? Pe mal nu aveam semnal, așa că la noi nu s-a sinchisit nimeni de interesul scăzut față de plebiscit. Arhonul a rămas cu barba zburlită, protușii, executorii lui teritoriali, cu buzele țuguiate și sprâncenele arcuite, într-o mirare afectată, iar noi, restul, cu mustăceala complicității de a fi declinat responsabilități majore pe spezele discernământului individual al fiecărui adept sau, dacă nu, finalmente și fatalmente, pe umerii sorții capricioase. Bine că n-ai fost în zonă atunci. Ai scăpat de toată tărășenia asta penibilă. A doua zi, după ședință, îmi bubuia capul, auzind mereu și mereu aceeași propoziție înnebunitoare: „…inițiativa prezervării unei anumite identități culturale a societății prin plebiscit…”

– Știi ceva? De fapt eram acasă și la curent cu toată agitația. Dar am făcut pe absentul și mi-am rezervat o ieșire pe bicicletă cu prietenii.

Convorbirea cu Sergiu îl duse cu mintea la alt exemplu neplăcut al ingerințelor lui Cornilă în intimitatea celorlalți. Vedea acum cu alți ochi preocuparea acestuia de a controla incintele cu camere de luat vederi. Invocase teama de hoți și acuratețea colportării de către angajați doar a materialelor instituției, precum și a corectitudinii temelor discutate cu clienții participanți la programe.

Nemulțumit de naivitatea de care dăduse dovadă, (pentru a câta oară?), în relația cu colegul, Dan îi povesti nevestesii întâmplarea cu înregistrarea. Nu se aștepta la prea multă susținere. Cu toate că aceasta era de partea lui, de cele mai multe ori discuțiile alunecau spre contraziceri, dacă nu chiar spre reproșuri. Stăpână pe replici, Magda îi prezenta lui Dan scenariile la care se pot preta indivizi precum Cornilă. Refuza orice alibi conciliant, insistând pe exemplele compromițătoare.

– Doar știi și tu ce tinichele târa după el când a venit aici!

– Te referi la defrișările de acum cinșpe ani?

– Bineînțeles. Și la înstrăinările de sesii. Nu spuneai chiar tu că atunci v-ați nimerit împreună în biroul lui George? Era însoțit de consilierii ăia ai lui care l-ar fi mâncat de viu de-ar fi putut. Își adjudecase dreptul de a dispune de averea seculară a comunității pe care unul ca el nu s-a sfiit să o valorifice în folos personal.

– Nu știu dacă e chiar așa. De valorificat, a valorificat dar nu exclusiv în folosul lui. Și nicidecum nu era vorba de toată averea comunității. Ghiță Popescu, înaintașul lui la Valea Secilor a vândut tot ce s-a putut. Prea generalizezi. A fost un lot silvic pe care Cornilă l-a exploatat și din care s-a înfruptat într-o măsură oarecare. Ăsta a fost motivul pentru care tractarea buștenilor s-a făcut dosit, prin râpa aia împădurită și fără acces.

– Păi vezi? Nu exagerez când spun asta. N-o fi luat el chiar tot, nici n-ar fi putut. Dar gestul are greutate dincolo de cantități. Ghiță era un păcătos înveterat, dar lumea îl simpatiza chiar dacă a ras aproape tot. La Cornilă situația e diferită.

– De ce? Pentru că avem noi de a face cu el acum? Chestiile astea nu merg pe simpatii. Ori ești corect, ori nu.

– Știu. Dar Ghiță fiind singur, nu și-a prejudiciat colegul, ca în cazul vostru. Dacă oamenii lui au găsit de cuviință să-l ierte sau nu, e treaba lor. Dacă l-au simpatizat în continuare și își amintesc de el cu plăcere, iar e treaba lor. Treaba noastră este să ne luptăm, măcar ca să nu creadă că suntem niște proști pe care-i poate duce cu muia cum vrea el.

– Unii i-au trecut-o cu vederea, alții nu, însă cei mai mulți fie n-au știut fie s-au ținut deoparte și nu le-a păsat. În ce-l privește pe, onor, înaintașul lui, nu știu cine spunea zilele trecute că atunci când a venit inspecția de la arhicancelarie, Ghiță s-a prosternat cu atâta umilință și jelanie că până la urmă ălora li s-a făcut lehamite și l-au iertat. Mai ales că-i știau foarte bine trecutul. Ce i-ar mai fi putut surprinde la unul ca el? I s-a adus la cunoștință doar hotărârea pe care au luat-o cu privire la pensionare. Într-o lună urma să-și ia catrafusele și să plece definitiv din comunitate. Când a auzit, a început să umble ca un apucat pe la notari și să spună apropiaților că are de gând să vândă tot, să nu rămână celui care va veni după el, nimic. Ca să vezi! Afurisită pațachină. Și acum, doar n-o să-l punem și pe Cornilă pe aceeași treaptă.

– Ba chiar mai jos. Grobianismul lotresc al lui Ghiță e ingenuu pe lângă viclenia ăstuia. Aici e vorba de colegialitate. Eu știu că a fi coleg cu cineva înseamnă să fii în echipă cu el. Și pentru că tu nu ești de acord cu învârtelile lui, a găsit cu cale să ne înlăture, atribuindu-și ce nu i se cuvenea.

– În primul rând, nu e vorba de noi aici, adică de mine și de tine. E problema mea și a comunității mele, care te include și pe tine, bineînțeles, însă nu preferențial, chiar dacă ești soția mea. În al doilea rând, nu mi-a propus nimic care să mă pună în vreo dificultate ca apoi să tragă vreo concluzie. A mai făcut el câte o aluzie pe ici pe colo, însă fără să puncteze decisiv. Din câte știu, de la început a venit chitit pe refacerea unității patrimoniale sub administrarea lui. I-a zăpăcit pe ăia de la primărie cu cererile de informare asupra averii, s-a blindat cu toate actele pe care le-a putut obține, i-a tras de partea lui pe cei mai mulți de acolo, inclusiv sau, mai degrabă, în special pe primar și a acționat împreună cu ei. Și asta cu știința lui George.

– Categoric. De atunci, de când cu scandalul pentru pădurea din Livada Mărului mi-am dat seama că George îl susține.

– Ți-am spus că cei câțiva consilieri care erau acolo cu el erau atât de porniți încât am crezut că a terminat-o cu activitatea în materă și se va apuca de altceva sau chiar că o va păți. Dar, cum știi, mare este puterea și îndurarea maicii noastre răsăritene! George, nu doar în calitatea lui de protus, ci și, așa cum îl știm, cu abilități retorice și cu trecere la Arhon, a reușit să aplaneze tot deranjul și să-l mute pe Cornilă din Livadă în Vale, în locul lui Ghiță, ca apoi, să-l mute aici, cu mine, dându-i însărcinarea de a prelua frâiele în chestiunea procesului nostru cu Silva Ionești.

– Asta cu însărcinarea o spunea el. Ce crezi că e adevărat? Nu vezi cum te duce de nas? Și George, cu toate că ne e rudă, pentru Cornilă s-a dovedit mai degrabă procator decât protus.

– Probabil. Oricum, era nevoie de asta ca lucrurile să iasă așa cum au ticluit-o. Mai ales că George deschide jocul discuțiilor nu numai cu angajații lui ci și cu Arhonul. D-aia clica ăluia nu-l înghite.

– Ești doar pe jumătate de acord cu mine când spui „probabil”. Categoric ar fi trebuit să zici. Categoric. Asta e replica corectă. Nimeni de la centru nu l-a vrut pe Cornilă aici. Stresoiu ar fi înclinat să trimită pe altul dar George este cel care a insistat să fie numit Cornilă. Și a reușit. Cum de la voi în ogradă se întâmplă așa? Ce criterii aveți?

– Parcă n-ai știi… Singurul merit al multora este că sunt fiii taților lor. Nepotism.

– Nepotism este peste tot. Voi, dacă tot aclamați perenități axiologice, cum de vă iese pe lângă? Cu atât mai mult acolo de unde ar trebui să iradieze exemplele cele mai bune. Adică, ex cathedra? O fi, cum spuneai odată, sursa inspirației de la gât în sus. Pardon, aici e vorba de receptorul inspirației, sursa se află, cum iarăși aclamați, în eter. Cum o fi, într-un fel sau altul, păcat că inima nu participă. Apoi, Cornilă nu deține astfel de filiere. Dimpotrivă, nepotismul ți se potrivește tocmai ție, ca rudenie a lui George.

– Sunt nepotisme și nepotisme. Afinitățile generate de interese meschine sunt deasupra legăturilor de rudenie. Generic, eu le-aș numi tot nepotism. Sau cumetrii. Un drac sunt toate. Chestiile astea, spuse Dan în continuare ca pentru sine, cu cât sunt mai subînțelese, cu atât sunt mai asumate de beneficiarii (între ghilimele) involuntari. Cu cât sunt mai evidente, cu atât se bucură de benevolența celor din jur.

– Ce vrei să spui?

– Nimic. Problema e că omul știe să învârtă treburile și George i-a cam dat mână liberă. Ca delegat al lui, administrează tot fondul zonal. Ăsta e motivul pentru care l-a adus aici. Vrea să controleze și fondul nostru, să-l afilieze cumva întregului ca apoi să-i fie mai simplu cu donațiile către centru. Arhicancelaria se folosește din plin de ceea ce, cu generozitate, i se oferă. Și asta, din păcate, în dauna unităților care dețin, în calitate de proprietare, toată această avere. Totul se duce la vârf, nimic pentru restul.

– Dar care e treaba cu nepotismul că tot nu înțeleg? Cazi câteodată pe gânduri și le bolborosești apoi sibilinic.

– Este ceea ce mi-a venit în minte în clipa aia. Vorbeam de Cornilă și mi-a zburat gândul la Sergiu.

– Unde dai și unde crapă. Ce treabă are Sergiu?

– L-am întâlnit de dimineață și, discutând cu el, mi-am dat seama că povestea cu telefonul este așa cum am înțeles-o de prima dată. Mi-a spus niște lucruri pe care le-am pus în legătură unele cu altele și de-aici agitația pe care încerc să o îmblânzesc, purtând discuția asta cu tine. Amintindu-mi de el, în contextul ăsta, n-am putut evita gândul că se dovedește a fi exponentul evident al nepotismului. I se potrivește rolul pe care îl deține ca nuca în perete. „Nu le are deloc”, vorba unei doamne care, departe de a-l dezavua, îi apreciază celelalte calități, reale sau părute. Eram cu el și era și doamna în cauză de față când Sergiu, adresându-se auditoriului în totalitate feminin, a citit de pe o fițuică îndemnul la implicare activă. La un moment dat, în loc de „picioarele voastre nu pregetați a le îndrepta către piscul dorit” i-a ieșit „picioarele…a le îndepărta către pliscul dorit.” Nu s-a chicotit, n-am observat niciun fel de rumoare, însă eu, pentru că eram acolo, am simțit nevoia să mă topesc. Și la câte altele asemenea n-am asistat… Nu te supăra, e nepotul tău, poftim nepotism, dar asta e. Cu Cornilă, clar, lucrurile stau diferit. Are prestanță, studiată, e adevărat, ceva discurs, simț practic din belșug, inițiativă, însă în spatele acestora colcăie o șerpărie de interese necurate. Nu are, într-adevăr, legături de sânge care să-l aranjeze, dar știe să joace cartea foloaselor necuvenite, deturnate către potenții ce-i vor fi de folos mai târziu. Nu mai știi ce zicea Răducu, colegul meu dinaintea lui Cornilă? „Dai și iei, dai și iei!” Nici el nu era ruda cuiva, nu beneficia de un astfel de nepotism, dar a știut să se învârtă și să-și aranjeze ploile mai bine decât mulți „nepoți.” Ăștia și alții ca ei au capacitatea de a deveni „nepoți” prin înfiere.

Photo by Brady Rogers on Unsplash