„Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni” de Cosmin Leucuța (fragment)

Vă propunem un fragment în avanpremieră din volumul „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni (proză scurtă)” de Cosmin Leucuța, recent apărut în colecția „Scriitori români contemporani” a Editurii Humanitas.

„Spațiul în care se mișcă personajele lui Cosmin Leucuța e populat în permanență de evenimente și situații care transformă brusc banalul într-o excursie insolită prin realitatea imediată. Ai tot timpul senzația că asiști la o plimbare sau un dialog care se încarcă gradual ca o armă și, din clipă în clipă, urmează ca cineva să apese trăgaciul. Când Leucuța are două personaje angajate într-un dialog (la fel ca într-un film de Tarantino), știe să scoată la iveală cu talent toată nebunia obișnuită a lumii și să o povestească prin cuvintele acestora, colecționând anomaliile ca într-un insectar. Citind aceste povestiri, putem să înțelegem parcă mai bine că viața e un lung șir de simptome mai vesele sau mai triste care nu fac decât să ne anunțe degradarea și sfârșitul.” (Bogdan Răileanu)

 

„Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni” (fragment)

Cosmin Leucuța

 

— Întoarce mașina și ia-o înapoi.

Paul a privit-o pentru câteva clipe, apoi a întors din două mișcări și a apăsat pe accelerație. Cadillacul a scrâșnit din roțile cu capace cromate și s-a întors invers aproape pe loc, apoi a luat-o pe urmele lor.

— Unde mergem?

— Nu știu, ne întoarcem de unde am venit.

— O să rămânem fără benzină.

— Poate reușim să ajungem înapoi la benzinărie.

Vera s-a întors spre străinul care gonea în urma lor.

— Paul…

— Știu.

— Vine după noi.

— Știu.

— Se apropie.

Cadillacul a lovit bara din spate a Toyotei.

— Știu! a țipat Paul.

Ochii străinului scânteiau de furie, dar fața îi era imobilă. Degetele îi erau albe pe volanul imens al mașinii.

— Sună la poliție!

Vera a scos mobilul și a scăpat un țipăt:

— Am semnal!

— Sună!

A format numărul și a lăsat să sune, apoi s-a întors spre Paul.

— Ce? Ai reușit să dai de ei?

— N-o să-ți vină să crezi.

— Ce?

— M-au pus să aștept!

— Clasic, a pufnit Paul într-un râs nervos.

Cadillacul i-a lovit încă o dată, apoi a treia oară și în timp ce ei se dădeau de ceasul morții, străinul i-a ocolit și a ajuns în dreptul lor pe banda din stânga. A întors ușor capul spre ei, apoi a accelerat și i-a lăsat în urmă.

— Ai văzut?

— Da. Crezi că vrea să îl urmăm?

— Unde dracu’ să-l urmăm?

— Nu știu, a răspuns Paul cu oboseală în glas. Vorbesc prostii. Nu cred că o să se termine cu bine treaba asta.

A apăsat pe accelerație și scrâșnetul roților a acoperit lătratul stomacului său, dar n-au reușit să prindă din urmă Cadillacul. Au condus o oră înapoi și au ajuns în apropierea unui restaurant.

Paul s-a încruntat:

— Am trecut pe lângă locul ăsta înainte? Nu-l țin minte.

— Nu mai știu. Dar nu cred.

— Mor de foame.

— Și eu. Sper că putem plăti cu cardul, că altfel o să spălăm vase toată seara.

S-au dat jos din mașină și s-au îndreptat spre intrare, când Vera l-a apucat pe Paul de încheietură. După un colț al clădirii se putea vedea partea din spate a Cadillacului.

— E aici.

— Oricum nu mai putem merge mai departe. Mai avem un litru de benzină, o să-mi ard injectoarele în cinci minute dacă nu facem rost de alta.

— Hai să luăm Cadillacul, a sugerat Vera.

S-au privit reciproc, apoi au privit restaurantul. Stomacul lui Paul a mormăit din nou. Dincolo de ferestre era lumină și se auzea zgomot, dar cumva părea și pustiu. Au ocolit spre mașina străinului, scanând mereu împrejurimile.

Portiera era descuiată. Înăuntru totul era îmbrăcat în piele albă, banchetele erau imense și mirosea a altă epocă. Dar n-au găsit cheile.

— O poți porni din fire?

— S-o pornesc din fire? a râs Paul. Ce dracu’ crezi că-s io, Vin Diesel?

Au oftat la unison, apoi Paul s-a uitat prelung spre local.

— Doar nu vrei să intri acolo!

— Și ce vrei să facem? Benzină nu mai avem și-s cu glicemia la zero grade Kelvin, mi-e atât de foame că efectiv nu mă mai interesează nimic altceva decât să bag ceva în gură. Dacă e înăuntru și vrea să mă omoare, să mă omoare, dar nu plec de-aici nemâncat! a ridicat el vocea și apoi a luat-o spre ușa de la intrare.

Vera l-a urmat.

Restaurantul era gol. Fiecare separeu era luminat discret de un bec cu abajur portocaliu. Mesele aveau canturile din crom, iar canapelele în formă de U care înconjurau mesele erau îmbrăcate în vinil albastru. Un tonomat aflat lângă tejghea rula o melodie de Frank Sinatra. Sau cel puțin așa credea Paul.

De undeva, din spate se auzea un zgomot ca de vase manevrate cu repezeală.

S-au așezat la una dintre mese și au privit atenți în jur. Zgomotul de vase s-a potolit și a început un altul, mai înfundat. Ceva a lovit un panou de lemn, apoi totul s-a potolit. Se auzeau pași apropiindu-se agale dintr-un coridor. Vera și-a dat seama că respira greu, apoi a tresărit violent când una dintre ușile batante care dădeau spre bucătărie s-a dat la perete și un bărbat purtând blugi și o cămașă în carouri, peste care avea un șort alb, a ieșit ținând într-o mână o cafetieră pe jumătate plină și în cealaltă două meniuri.

Vera a gemut ușor și s-a tras jumătate de metru spre fereastră.

Bărbatul s-a apropiat de masa lor și a zâmbit:

— Bună seara. Știu că e cam târziu, dar vreți cafea?

Avea o voce plăcută.

— Sigur, a spus Paul automat, studiindu-l atent.

Bărbatul s-a aplecat ușor să toarne în cești și Vera a observat că acesta avea dosurile palmelor julite și degetele pline de tăieturi fine. Străinul i-a surprins privirea, dar a rămas impasibil, doar colțul gurii i-a săltat ușor. A lăsat meniurile pe masă, a scos din buzunarul șorțului două seturi de tacâmuri și le-a depus în fața lor, apoi a adăugat:

— Vă las cinci minute să vă hotărâți și revin, OK?

A făcut câțiva pași, apoi s-a întors ușor spre ei:

— Recomand supa de roșii.

Paul și Vera l-au privit, apoi s-au privit între ei în tăcere. Bărbatul a dispărut în bucătărie. Paul a luat ceașca de cafea și a adulmecat lichidul, dar Vera l-a prins de braț:

— Ce faci?

— Beau cafeaua.

— Dacă e… știi tu.

— Dacă e, aia e.

Vera s-a simțit brusc obosită și a dat drumul brațului. Paul a sorbit și a lăsat ceașca jos.

— E foarte bună. Încearcă și tu.

— Nu vreau, a oftat Vera, dar aproape imediat s-a răzgândit și a luat o gură.

Ușa batantă s-a deschis din nou și străinul a apărut în prag. S-a apropiat de ei.

— V-ați hotărât?

— Eu o să iau supa aia de roșii și niște carne la grătar. Dacă aveți legume, vreau și o porție de legume.

— Și doamna?

Vera l-a privit din nou, îi era greu să se obișnuiască cu prezența lui, cu manierele și vocea lui, cu zâmbetul acela simpatic, aparent inofensiv, dar care ei îi părea zâmbetul hăului spre care cazi când ți s-au rupt scândurile de sub picioare.

— Ăăă, tot supă.

— Mă întorc imediat.

După ce a dispărut, Vera s-a aplecat spre Paul:

— Ce dracu’ facem aici?

— Nu știu. Așteptăm mâncarea.

— Bun și apoi? Plătim și plecăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic? Ca și cum nu ne-ar fi urmărit pe șosea, ca și cum nu ar fi încercat să ne răstoarne de pe șosea, ca și cum n-ar fi omorât pe nimeni?

— Păi practic, nu l-am văzut omorând pe nimeni. Și nici n-a încercat să ne răstoarne. Doar a pus o frână bruscă.

Vera s-a lăsat pe spătar cu gura căscată.

— Deci mâncăm și plecăm?

— Dacă facem rost de benzină, da. Dacă nu… poate are cazare, a râs Paul nervos.

Bărbatul a apărut din nou în cadrul ușii, ținând în mâini cele două farfurii cu supă. Le-a depus pe masă și atunci cei doi au observat că avea o cicatrice în colțul ochiului stâng, ca și cum o lacrimă acidă i-ar fi curs pe obraz săpând un canal adânc în piele. Străinul a zâmbit din nou. Vera și-a lipit spatele mai tare de vinilul rece.

— Revin curând cu carnea și legumele. Vă pot aduce ceva de băut lângă friptură? Poate o bere?

— Ăă… sunt cu mașina, a spus Paul.

— Ah, am înțeles. Mai bine nu, atunci.

Și s-a îndepărtat. Vera s-a aplecat din nou peste masă:

— Hai să ne cărăm de aici, acum.

Paul a apucat lingura și a lăsat-o să alunece în supa de roșii. A dus-o la gură și a sorbit, apoi a oftat cu ochii închiși și a arătat cu vârful lingurii în mijlocul farfuriei:

— Foarte bună.

Vera și-a ridicat sprâncenele, apoi și-a încrucișat brațele la piept.

— Da, ai dreptate. Dacă e ceva în mâncare, mai bine să o pățească doar unul dintre noi.

— Tu ești nebun?

— Ce ai, mă?

— Cum ce am? L-ai văzut cum s-a comportat pe șosea, cum conducea cu privirea aia de psihopat, tot stropit de sânge.

— Eu nu l-am văzut stropit de sânge.

— Eu l-am văzut și o să duc cu mine toată viața imaginea aia. Și tu stai acolo și… și îi mănânci supa.

— Baby, sunt mort de foame. Lasă-mă să mănânc în tihnă și apoi vorbim. OK?

În loc de răspuns, Vera și-a rotit capul în jur, apoi a palmat cuțitul de lângă farfurie și l-a depus în poală, sub tricoul larg.

Paul a golit farfuria, s-a declarat satisfăcut și a întrebat:

— Unde-i prăjeala aia?

— Ești incredibil.

— OK, hai să îți zic ce cred eu că s-a întâmplat azi: am fost victimele unei hipnoze de autostradă.

— Hipnoză de ce?

— Hipnoză de autostradă. Uneori, când ești foarte obosit, sau foarte euforic și conduci pe distanțe lungi, fără obstacole, curbe sau mai știu eu ce și mai ales prin deșert, se poate întâmpla să ai halucinații.

— Mă faci nebună?

— Nu, nu nebună. Și nu zic că doar tu ai văzut lucruri. Și eu am văzut. Dar cred că nu erau reale.

— Am halucinat în grup? a zâmbit Vera plescăind din buze a neîncredere.

— Poate. Da.

— Și morții?

— Și morții. Și locul ăsta, care e exact pe drumul pe care am venit mai devreme, dar cumva l-am ratat.

Vera s-a încruntat la această explicație.

— Nu mănânci supa? E foarte bună.

Vera a privit farfuria. Îi era foame, într-adevăr. A lua o lingură, apoi încă una. Ceva nu îi dădea pace. Străinul s-a apropiat din nou de ei, cu două farfurii încărcate cu carne și legume și le-a depus pe masă, apoi și-a dus mâinile la spate. Continua să zâmbească zâmbetul acela sinistru, cumva forțat. Paul a afișat o grimasă de mulțumire, apoi și-a tras farfuria în față și s-a pregătit să taie carnea dar s-a oprit cu tacâmurile în aer.

— S-a întâmplat ceva? a întrebat străinul.

— Voiam să te întreb: unde e toată lumea?

— Adică?

— Adică, ești singur aici?

— Da, domnule.

— Tu gătești, tu servești, tu speli vasele?

— Cam așa. E un loc retras, nu avem prea mulți clienți și nu-mi permit să plătesc personal, așa că mă ocup eu de tot.

— Aha. Hm…

— Da?

— Cadillacul de afară…

— E al meu. Moștenire de familie.

— Serios?

Vera îi privea cu lingura în aer.

— Da. A fost al mamei mele.

— Arată foarte bine.

— Am mare grijă de ea. E foarte veche și orice o poate strica. Praf, pietre, tot felul de substanțe o pot păta. Rugina e o problemă constantă. Dar aici, în deșert, nu prea plouă.

— Am înțeles.

Paul a privit-o pe Vera, apoi a lăsat furculița lângă farfurie și a plescăit din buze:

— Mai am o întrebare.

— Vă ascult, a zâmbit străinul.

— Astăzi ai scos-o la plimbare? Mașina, vreau să spun.

— Da. Aproape zilnic mă plimb cu ea, a răspuns bărbatul candid.

— Așa. Și când ne-am urmărit pe autostradă, când ai trecut pe lângă noi plin de sânge…

Bărbatul continua să-l privească pe Paul cu sprâncenele ușor ridicate, ca și cum era curios să vadă încotro mergea discuția. Paul și-a dres glasul și a reformulat:

— Tu i-ai ucis pe oamenii din restaurantul de mai devreme? Și pe cei din benzinărie?

Băbatul a clipit de câteva ori, ușor uimit, ca și cum încerca să își amintească, apoi un zâmbet i-a străbătut figura, și-a relaxat corpul și și-a depus palmele pe marginea mesei, aplecându-se încet spre Paul cu o voce mieroasă:

— Păi acum că ai adus vorba…

Brusc, Vera a ridicat cuțitul dintre coapse și i l-a înfipt la baza gâtului. Străinul s-a întors spre ea, a măsurat-o din priviri apoi s-a dat înapoi câțiva pași. Și-a smuls cuțitul din corp și a încercat să-și apese rana, dar sângele gâlgâia puternic, alunecându-i printre degete, murdărindu-i cămașa, șorțul alb și pantalonii. Paul a zvâcnit înapoi și a urmărit toată scena cu groază. Străinul le-a mai aruncat o privire, apoi s-a poticnit în afara restaurantului și a ajuns la mașină. Paul și Vera l-au urmat. Până când a reușit să își scoată cheile din buzunar, sângele a stropit toată partea stângă a Cadillacului. A reușit în final să intre și să pornească mașina, a demarat agățând un tomberon în treacăt și a luat-o spre șosea. A condus câțiva metri, apoi cei doi au văzut cum automobilul a ieșit încet de pe carosabil, zdrobind niște cactuși pitici și a alunecat în deșert, oprindu-se lent după vreo zece metri.

 

Cosmin Leucuța (n. 1986, Arad) a început să scrie povești la vârsta de 14 ani. La 23 de ani a scris romanul „Laptele negru al mamei”, câștigător al primului concurs de debut organizat de Editura Adenium. În 2013, romanul „Statele Unite ale lui Dumnezeu” a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În ianuarie 2015 a devenit invitat permanent al site-ului cultural Semne Bune, unde contribuie cu articole, recenzii și editoriale. Din 2017 face parte din echipa editorială a revistei digitale LiterNautica. În 2017 a publicat volumul de proză scurtă „Numele altora” (CDPL). A primit de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului, pentru romanul „Hoodoo” (Polirom; 2018) și pentru volumul de proză scurtă „Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?” (CDPL; 2021). Este prezent în antologiile „Treisprezece” și „Dragostea când te doare”, coordonate de Doina Ruști. Locuiește lângă Timișoara, împreună cu cele patru pisici ale sale.