Kamel Daoud este un jurnalist politic algerian, foarte cunoscut în spaţiul francez şi francofon, deţinătorul Prix Goncourt du premier roman, 2015, pentru romanul său de debut, Meursault, contre-enquête (Barzakh, 2013/Actes Sud, 2014)/Cazul Meursault, contraanchetă (Editura IBU Publishing, 2015, traducere de Cristina Radu) – scris ca un roman-replică la Străinul lui Albert Camus. Cartea a fost pe lista scurtă la Premiul Goncourt în 2014 şi a obţinut, în România, Premiul Goncourt – alegerea studenţilor români (în acelaşi an). În vara lui 2015, Kamel Daoud a venit, de altfel, la Bucureşti, la Tîrgul de Carte Bookfest – ocazie cu care am realizat un interviu pentru revista Observator cultural.
Jurnalist (militant pentru libertatea de gîndire şi de expresie) de mulţi ani (fost redactor-şef) la Le Quotidien d’Oran, dar foarte prezent şi în mediile on-line, Kamel Daoud a fost anul trecut în atenţia presei franceze datorită unei scrisori deschise colective (publicată în Le Monde), semnată de 19 intelectuali: istorici, sociologi şi antropologi francezi (majoritatea dintre ei de origine musulmană), care-l acuzau de reluarea unor clişee „orientaliste” şi islamofobe (era vorba, în particular, despre un articol al lui referitor la agresiunile sexuale de la Cologne, Germania, tot de anul trecut, provocate de refugiaţi – text în care, printre altele, Kamel Daoud introduce în ecuaţie frustrarea sexuală a bărbaţilor musulmani). Ca urmare a acestui soi de linşaj public, pînă la urmă, Kamel Daoud a decis să-şi întrerupă activitatea jurnalistică (sper că nu definitiv), cu toate că, tot în 2016, el a obţinut Premiul „Jean-Luc Lagardère” pentru cel mai bun jurnalist al anului în Franţa.
Scris ca o replică la Străinul lui Camus (în carte apare doar numele lui Meursault, alături de apelativul „eroul tău”, adresat celui căruia îi vorbeşte naratorul), Cazul Meursault, contraanchetă reuşeşte să evite demonstrativul ori teza, fiind un roman eseistic (cu accente filozofice) ingenios şi sensibil. Naratorul se numeşte Haroun, el este fratele arabului ucis de Meursault în Străinul lui Camus şi spune aici – unui „tu“, scriitor ori jurnalist interesat de romanul lui Camus şi de protagonistul acestuia – cealaltă poveste, a arabului, personajul anonim, fără drept de replică din Străinul. Victima arabă primeşte, aşadar, un nume şi o biografie: se numeşte Moussa şi, în lipsa tatălui (dispărut fără urmă), e capul familiei, compuse din M’ma şi fratele cel mic, Haroun. Odată cu moartea absurdă a lui Moussa – împuşcat de un francez în mod gratuit, pe plajă, la ora două după-amiaza (cum ştim din romanul lui Camus) –, Haroun creşte şi se maturizează sub influenţa dominatoare a mamei sale, care proiectează asupra fratelui mai mic nu numai instinctele sale de femeie singură, dar şi dorinţa de răzbunare pentru moartea lui Moussa (o moarte în cazul căreia Haroun ia în calcul şi existenţa unei femei de care s-ar fi îndrăgostit Moussa). Kamel Daoud introduce, astfel, în joc o mamă dominatoare, care îl va împinge pe Haroun la o altă crimă, la fel de absurdă, în scopul răzbunării: în zilele Războiului de Independenţă, cînd se comit multe crime în numele eliberării, Haroun va ucide, în mod gratuit, un francez – pe Joseph Larquais, o rudă a familiei de francezi în casa cărora muncea M’ma, şi în care se instalează ei doi după eliberare.
Împuşcată la ora două noaptea, pentru că se refugiase în curtea casei ocupate de Haroun şi mama sa, victima nu a fost omorîtă – în opinia anchetatorilor algerieni – la timpul potrivit sau „pentru motivele corecte”: „«Trebuia să îl ucizi împreună cu noi pe francez, în timpul războiului, nu săptămîna asta!» I-am răspuns că asta nu ar fi schimbat mare lucru. Surprins, fără îndoială, tăcu înainte să ragă: «Ba asta schimbă totul! ». Avea o privire răutăcioasă. Am întrebat ce ar fi de schimbat. Începu să bălmăjească cum că ar fi o diferenţă cînd ucizi şi te lupţi în război, că noi nu eram criminali, ci eliberatori, că nimeni nu mi-a dat ordin să ucid un francez şi că ar fi trebuit să o fac înainte (s.a.) [de eliberare, n.m.]”.
Propunînd iniţial o perspectivă postcolonială, „contraancheta” lui Daoud deconstruieşte, de fapt, opoziţia binară colonişti vs colonizaţi, ajungînd la cazul general-uman, care-i apropie, la final, pe cei doi, pe Meursault şi pe Haroun. Ambele crime sînt gratuite, iar pe de altă parte, crima are oroarea ei, nimic nu o poate justifica. Peste timp (la mulţi ani distanţă după moartea arabului lui Camus, în timpul Războiului de Independenţă algerian), Haroun reface destinul lui Meursault. Aflînd – graţie unei femei, Meriem, de care se îndrăgosteşte – de existenţa unei cărţi care vorbeşte despre moartea fratelui său (aluzie la romanul lui Camus, ca un fel de mise en abîme), Haroud îşi descoperă şi identitatea de destin cu Meursault, se identifică, aşadar, cu „străinul”, cu celălalt („l’autre”): „Bărbatul acela, scriitorul tău, îmi furase geamănul, pe Zoudj, chipul meu şi chiar unele amănunte din viaţa mea, precum şi amintirile legate de interogatoriul prin care trecusem! […] Era o glumă perfectă. Căutam urmele fratelui meu, îmi regăseam propria răsfrîngere, descoperindu- mă ca pe o sosie a ucigaşului”.
Romanul lui Kamel Daoud este o curajoasă pledoarie pentru libertate în spaţiul islamic, o libertate care – în condiţiile actuale ale culturii islamice – reprezintă, într-adevăr, o „provocare” (jurnalistul şi scriitorul a fost ameninţat cu fatwa, de altfel, şi se deplasează cu gardă de corp). Început ca roman postcolonial, continuat ca roman psihanalitic – protagonistul dominat de mamă şi împins la crimă în scopul răzbunării –, Cazul Meursault, contraanchetă sfîrşeşte ca un roman care pledează – în limba foştilor colonişti (franceza) – pentru libertatea de gîndire/expresie şi emanciparea mentalitară a Algeriei şi în genere a spaţiului cultural islamic (care – îmi spunea jurnalistul algerian, în interviul acordat la Bucureşti – nu se va realiza mai devreme de una-două generaţii): „Să urlu – spune protagonistul, ca un alt „om revoltat” – că nu mă rog, că nu-mi fac abluţiunea, că nu ţin post, că n-o să merg niciodată în pelerinaj, că beau vin […]. Să zbier că sînt liber, iar Dumnezeu este un semn de întrebare, nu un răspuns, că vreau să îl întîlnesc singur, ca atunci cînd m-am născut sau cînd o să mor. […] Tu trăieşti în altă parte, nu poţi înţelege prin cîte trece un bătrîn care nu crede în Dumnezeu, nu merge la moschee, nu aşteaptă paradisul, care nu are nici nevastă, nici copii şi care îşi expune libertatea ca pe o provocare”. Notez, în final, şi faptul că Daoud „face dreptate” ambelor perspective asupra mizeriei Alegeriei, în perioada colonială, dar şi în aceea postcolonială: foametea şi exploatarea indigenilor în colonialism, dar şi dezamăgirea şi criza intervenită după dobîndirea independenţei, sau numeroasele crime (făcute de algerieni) din timpul Războiului pentru Independenţă.
Kamel Daoud, Cazul Meursault, contraanchetă, traducere din limba franceză de Cristina Radu, Editura IBU Publishing, Bucureşti, 2015, 160 p.
Scrie un comentariu