Flash fiction stories – octombrie 2024: „Mirosul ploilor de vară” de Dana Banu

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Mirosul ploilor de vară

Dana Banu

Turcii bătrâni spun că dimineața trebuie să îți povestești apei visul visat peste noapte. Ca să nu îl uiți. Așa aflase Femeia de la Ali cofetarul care vindea dulciuri și bragă, în fața școlii și la târgurile de duminică.

Femeia a visat un cal alb alergând noaptea peste tăpșanul din spatele casei. Un cal de un alb fosforescent. Lumina prin noapte. Nu era nimeni cu el. Părea singur și al nimănui.

S-a trezit dimineața devreme și a deschis larg fereastra. Ploua. I s-a pus un nod în gât și tot corpul i s-a înfiorat de plăcere. Mirosul ploilor de vară. Un miros care îi amintea într-un fel aspru și lumesc de ea însăși.

Și mai mult îi plăcea Femeii mirosul de pământ ud. Uneori, în diferite anotimpuri ale anului, punea apă într-un ghiveci mic în care nu avea nicio floare, doar pământ negru. Apoi inspira mirosul și se înfiora.

Dinspre barieră se auzea trenul de dimineață. Își îngustă ochii și privi ploaia cu atenție. Era de parcă în fiecare picătură de ploaie și-ar fi trăit viața un călător din trenul de dimineață. Un om cu micile lui gesturi de zi cu zi. Cu tristețile și iubirile lui. Un om nepăsător. Un om care habar n-avea că el trăiește într-o picătură de ploaie și că există undeva și ea, Femeia care îl privește.

Trenul nici măcar nu oprea în halta lor. Doar trecea. În fiecare dimineață însă, femeia îi asculta șuierul de parcă ar fi fost un semn doar pentru ea.

A privit ploaia și i-a povestit în gând visul de peste noapte. I-a povestit despre calul cel alb care trecea în goană peste tăpșanul din spatele casei. În față trenuri. În spate dealuri. La mijloc Femeia în casa ei cât o nucă. Casă albă cu lemnăria ferestrelor și a ușilor vopsită în albastru.

În curte nu era de fapt vară. Era primăvară. Ploaia însă era una de vară pentru că Femeia așa voia să creadă. O ploaie ce aluneca peste casa Femeii într-o cortină despletită și aducătoare de nostalgii parfumate și catifea de început de mai. O ploaie de vară în luna lui mai. Mirosul ei o acoperea pe Femeie. I se făcea dor de depărtări. O ploaie de plecat în lume.

În livadă înfloriseră vișinii, merii, prunii și cireșii. Liliacul și florile colorate plantate de Femeie cu grijă împodobeau curtea cu gard din fier forjat și ploaia le făcea să pară și mai strălucitoare.

Din noapte rămăsese doar un cal alb care alerga peste tăpșan spre cine știe unde. Un cal alb și singur.

Lumina gri a zorilor se strecura în casă tiptil. Femeia și-a pus apă într-un lighean uriaș și s-a spălat lângă sobă, cu gesturi domoale.

S-a îmbrăcat cu rochia ei aspră din postav apoi a deschis bufetul albastru și a scos din el o pâine uriașă. I-a făcut pâinii o cruce mare, a proptit-o de piept și a tăiat un colț din ea. Și-a turnat o cană cu lapte din carafa grea de faianță. Cană era roșie cu picățele albe. Primită în dar de ziua ei. Pe ștergarul alb – brodat pe margini de bunică-sa cu copaci ai vieții – a pus un castron cu dulceață de vișine și o bucată de brânză pe o farfurie cu flori violet.

Femeia visa mult de obicei peste noapte. Trenul de dimineață îi lua însă cu el parcă fiecare vis. După ce trecea trenul, Femeia uita ce visase noaptea. De data aceasta și-a spus visul ploii și astfel l-a ținut minte.

În curte mirosul ploii a oprit-o în loc. Femeia privea ploaia cea la fel de despletită ca ea. Și în timp ce privea ploaia s-a gândit că poate calul cel alb era un semn. Și ploaia la fel. Poate era momentul să intre și ea într-o picătură de ploaie și să își vadă de călătoria ei.

A intrat din nou în casă. Și-a pus pelerina de ploaie. Câteva lucruri într-un rucsac kaki. A învelit într-un șervet de cânepă bucata de pâine și brânza de pe masă. Le-a pus în rucsac peste cele câteva haine. Ghetele în picioare.

A plecat încet spre gară. Mirosul ploii de vară a acoperit-o cu totul. S-a urcat în primul tren. Fără bilet. Nu s-a mai întors niciodată. De ce s-ar mai întoarce dacă tot a plecat?

Uneori în luna lui mai povestea spune că ploile miros a vară. Dacă te uiți cu atenție la ele poți zări în una dintre picături o femeie călare pe un cal alb uriaș. O femeie plecată în lume. O călătoare.

Dana Banu s-a născut la 16 martie 1970 în Târgu-Mureș. A debutat cu poezie în anul 1984, în revista „Astra”. Trăiește la Paris. De-a lungul timpului, a publicat în nenumărate reviste și antologii din țară și din străinătate. A semnat cu acest nume de autor volumele de poezie: „Poezii din țara lui Elian”, 2007; „Cântecul samovarelor”, 2011; „și lumea cinema paradis”, 2013; „Luna și Îmblânzitoarea de oameni”, 2015; „Cartea singurătății”, 2017; „Insomnii orientale”, 2023. Tot cu acest nume a semnat și volumele de proză: „Orașul părăsit”, 2000; „Ferestre”, 2021; „O după-amiază cu Miller și Kerouac și alte povestiri”, 2022; „Lumea exotică a Salmei Metivet”, 2024.