Flash fiction stories – septembrie 2025: „Trio” de Eduard-Gabriel Tănase

Literomania vă propune o rubrică permanentă numită Flash fiction stories, în care vom publica microficțiunile primite pe adresa de mail a redacției (literomania2017@gmail.com). Prin urmare, așteptăm prozele celor care scriu microficțiuni, cu mențiunea că redacția își rezervă dreptul de a alege textele pe care le va publica pe site-ul Literomania. Îi rugăm pe cei care ne trimit materiale pentru Flash fiction stories să respecte câteva reguli:

prozele să nu depășească 1.000 de cuvinte;
numele autorului să fie indicat la începutul textului;
documentele să fie în format Word, cu caractere Times New Roman;
nu acceptăm texte scrise direct în căsuța de mail;
autorul, prin trimiterea materialului, își dă acordul tacit pentru publicarea pe Literomania.

Spor la scris!

Trio

Eduard-Gabriel Tănase

Țin minte când am intrat în această casă. El a avut un accident vascular. Ea îi era alături. Prima dată am stat într-un colț. Nu mă băga nimeni în seamă. M-a adus fiul cuplului și m-a abandonat aici. El era la pat, vorbea greu, îl auzeam noaptea în somn:

— Biserici, biserici pe fiecare stradă, prea multe biserici, prea puțini sfinți.

Se tânguia și apoi scuipa printre accesele de tuse și înjurături.

Nu știu dacă vorbea cu mine, eu zăceam atunci după dulap. Nici nu cred că putea să mă vadă din patul unde își trăia chinul.

Zi de zi se zbătea, era foarte agitat și nervos fiindcă nu putea să își folosească aproape jumătate din corp. Prima dată îi strângea cu putere mâna Ei. Cu Ea își permitea să fie rău. O învinovățea pentru că încă trăia, pentru boala și suferința lui.

Ea zâmbea stoică și senină:

— Nicolae, încă o linguriță.

Și așa, cu fiecare îmbucătură urmată de o înghițitură, una după alta, El începu să ridice mâna moartă.

Încă îl deranja că nu putea ajunge la baie. Ea era ajutată de tanti Jana. Tanti îi schimba pampersul și îl ștergea la fund. Era „calificată” prin Italia. După ceva furtișaguri și-a făcut urgent bagajele. Băiatul mafiot al bătrânei la care a slujit își căuta cu febrilitate pistolul. A scăpat totuși, a dus-o chiar el la aeroport, dar i-a promis că, dacă revine în cizmă, îi rupe picioarele. L-a ascultat, acum îngrijește bătrânii din bloc, de acasă. Se oblojește și pe ea.

Nea Nicolae începuse să se ridice în șezut. Pe mine încă nu mă băga nimeni în seamă. Se târa pe marginea patului, spre baie, calculându-și fiecare mișcare. Nu avea mușchi să sară doar în piciorul sănătos. Își forța piciorul bolnav, îl mișca cu mâna dreaptă, sprijinindu-se cu stânga de marginea patului. Într-o zi, Ea m-a scos de după șifonier. Praful mi se așezase pe mâner ca o pânză de păianjen. M-a șters cu o cârpă umedă, m-a privit ca pe un vechi aliat.

— Hai, că te vrea Nicolae, mi-a zis.

M-a proptit lângă pat. El m-a apucat cu o mână tremurândă, ca pe un dușman pe care-l respecți. Prima dată m-a folosit greșit, prea mult sprijin pe mine, prea puțin pe El. Am simțit lemnul meu scârțâind sub greutate. Dar, cu timpul, a învățat. Eu, El, Ea – am devenit un dans ciudat. Eu țineam echilibrul, Ea îi ținea sufletul, El își ținea furia.

Zilele treceau și El mergea mai bine. Baia nu mai era un munte. Dar nu vorbea mult. Doar o dată, când soarele apunea și lumina intra pieziș prin fereastră, mi-a spus, ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna:

— Tu ești mai de încredere decât mulți oameni.

Ea a râs, dar ochii îi erau umezi.

El și-a revenit. Parțial. În casă oglinzile erau acoperite. Ea nu l-a lăsat să se privească, să își vadă chipul mutilat de pareză. Acum deformarea apare accidental. A devenit mai calm și nu mai consumă alcool. Mă folosește foarte rar.

Tot efortul, toată susținerea ei au măcinat-o. Are oasele moi și încheieturile seci. A făcut operație de șold. Proteza și cu mine am devenit sprijinul de care avea nevoie, ca la rândul ei să îl ajute pe El.

Oftează, privește pe fereastră. Un soare rece sclipește peste zăpada și gheața așternute. E imposibil să ieși afară cu asemenea dizabilități. Tanti Jana le face cumpărăturile. Își oprește de fiecare dată un mic ciubuc. Nimeni nu îi reproșează nimic, e o înțelegere tacită. Seara mai stau la taclale. În special ele două.

Ziua facem maratoane. Din covorul lung întins pe hol se desprind fâșii. Prea multă apăsare. Vârful meu destramă țesătura. Ea înaintează greu. Uneori renunță la mine, se sprijină de brațul lui, iar El de perete. Mii de pași străbat culoarul întunecat. Totuși, e din ce în ce mai bine. Revin în colțul meu.

A venit primăvara. Ceva se întâmplă și cu mine. Pare o schimbare de gen. Simt mai puțină durere în mâna care mă cuprinde, mi se transmite un îndemn la mișcare, la eliberare. Simt că am devenit dintr-un antidot indispensabil un sprijin ocazional. Un rol similar cu cel al lui tanti Jana.

Am ieșit la prima plimbare din acest an. Privesc în oglinda retrovizoare a unei mașini parcate pe trotuar: cârja… pardon – bastonul, o bătrână mică de statură cu coafură îngrijită, un bătrân înalt și cu gura puțin strâmbă.

Acum, pe stradă, suntem un trio. Ea se sprijină în mine, El se sprijină de Ea. Mergem încet, ca o barcă pe un râu leneș. Eu simt pavajul sub capătul meu tocit, Ea îi ține brațul, El privește înainte, cu o încăpățânare care sfidează boala. Suntem fragili, dar împreună suntem de neclintit. Un trio.

Eduard-Gabriel Tănase (n. 1964, Bacău) este licentiat în ingineria petrolului și în contabilitate, a lucrat aproape 30 de ani în domeniul bancar. A publicat proză scurtă în revistele „Zugzwang”, „Ficțiunea”, „Liternautica” și „Rexpublica”. Este autorul volumului de poeme suprarealiste „Câinele din Ithaca” (2024). Locuiește în Ploiești.