Începând cu numărul 303 al Literomaniei, vă propunem un text inedit, confesiv, de Radu Țuculescu, „Student în socialism”, care va apărea în șase episoade. Mai jos puteți citi al patrulea episod al textului. (Literomania)
Realitatea bate ficțiunea, iar în cărți se vede invers!
(scurtă dare de seamă asezonată cu întîmplări)
IV
În cadrul Conservatorului exista și o trupă de teatru. Se juca „Șase personaje în căutarea unui autor” de Pirandello. Am activat un trimestru, apoi mi-a venit ideea să înființez propria mea trupă de teatru și pantomimă! Nu făcusem pantomimă niciodată, dar eram un admirator al lui Jean Louis Barrault și Marcel Marceau. Am fost primit la Casa de cultură a studenților, unde mai erau trei trupe de teatru! plus una în limba maghiară. Se juca de la Moliere la Sartre, în stil „clasic”. Eu mi-am montat propriile texte (un amestec de comic absurd cu adieri existențiale), colaje de versuri din creațiiile lui Trakl, Rilke ori Baudelaire, montaje din tragicii greci cu texte împotriva războiului din Vietnam („V ca Vietnam”) și cîntece pe aceeași temă cu Joan Baez ori Bob Dylan, scenarii despre Hiroshima, dar și piese scurte de O’Casey ori Beckett, în hol, în pivniță și la ultimul etaj. Cum s-ar zice azi, în locuri neconvenționale. Spectacolele noastre aveau două părți: în prima parte, o piesă de teatru sau un colaj, iar după pauză, un grupaj de pantomimă pe subiecte inspirate din realitatea cotidiană, tratate în registru comic.
Problemele aveau să înceapă odată cu anul cinci de facultate, în toamna lui 1971, cînd mi s-a interzis montarea piesei „Așteptîndu-l pe Godot” de Beckett și piesa mea „Omul cu idolul” (cu Carmen Galin, Nicolae Iliescu și Eugen Harizomenov, actori ai Naționalului clujean) pe care, în ciuda interdicțiilor, am jucat-o, dar o singură dată. Am intrat în festival printr-o adevărată „efracție”. Noaptea am montat, cu ajutorul unei scări, un cearșaf uriaș pe fațada Casei de cultură, prin care anunțam, cu litere mari, că piesa se va juca a doua zi la ora 10, în ultima zi a festivalului. A fost și ultima oară cînd mi-am montat un text propriu. Ceaușescu făcuse-n vară „celebra” vizită în Coreea și China, demarînd și la noi, după modelul maoist (la scară mai mică și mai… machiată), „revoluția” culturală. Teatrul va suferi primul și cel mai mult. Era arta care avea contact direct cu grupuri compacte de consumatori. Trebuia „vizionată” fiecare replică și modificată, în funcție de indicațiile cenzurii. Pînă la urmă, nu-ți mai recunoșteai propriul text. Piesele mi-au fost interzise și nu am mai scris teatru. De altfel, se termina și studenția.
(Iată cum a decurs dialogul meu cu cenzorul venit de la județeana de partid să aprobe repertoriul.
„Deci, ce dorești să montezi anul acesta, tovarășe Țuculescu?”
„Așteptîndu-l pe Godot.”
„Pe cine?”
„Pe Godot…”
„Cine-i Godot ăsta?”
„Păi, nu se știe… este…”
„Cum adică nu se știe?”
„Păi, nu vine, adică nu apare fizic… e un simbol… e o piesă existențială, despre absurdul vieții și care…”
„Tovarășe Țuculescu, asta nu se poate. Chestiuni cu mai multe subînțelesuri. Trebuie să știm cine e, de unde vine, ce are de gînd, dacă are familie, ce meserie are, nu așa aiurea, da’ ce-i acela, fantomă, abur?”
„E o piesă celebră scrisă de Samuel Beckett, laureat al Premiului Nobel…”
„Astea-s treburi minore. Știm noi cum se dă Nobelul ăla. Tu mai bine cu pantonima. Ai voie. Vă strîmbați haios. Acolo nu se vorbește, nu? Poți monta spectacole, mai rîde lumea și pricepe ceva!”
Tovarășul cenzor nu spunea pantomimă, ci pantonimă! Nu-l corectam…)
Scrie un comentariu